Uneori doar sunt. Fără să pot spune că fac foarte multe înafară de a respira, a duce și a lua copii de la școală și grădiniță, a merge la muncă, a spãla și a găti și a mă juca cu ei.
Oare e suficient? Oare aș putea fi mai eficientă astfel încât să am timp și pentru mine?
Da, marți am citit dintr-o carte, la fel ca și astăzi. Miercuri am scris lucrurile pentru care sunt recunoscătoare într-un jurnal, dar oare e destul ce fac pentru mine? Eu simt că nu este. Cum sã fac când sunt una care trebuie să se împartă într-atâtea? Cum să fac să savurez aceste momente, să fiu împăcată cu atât de puțin?
Cum să fac să accept că atât pot să fac acum, și că, da, anii aceștia petrecuți între aceste activități nu se vor mai întoarce niciodată? Nici în sens pozitiv : că o să crească copii și o să se descurce singuri, nici în sens negativ: că nu o să mai fiu niciodată atât de tânără și toate serile de poezie și concertele de folk de acum nu se vor mai întoarce.
Cum să accept că nu e mereu timp ca să deschid laptop-ul și să aranjez în pagină un articol de blog sau să îi cer lui chatGTP să-mi facă o poză după textul meu? Cum să accept că doar faptul că postez în condițiile mele este suficient?
Cum să mă mulțumesc cu faptul că postând de pe telefon nu pot să pun butoanele de „articolul următor” și „articolul anterior” ? Aplicația Jetpack de pe telefon nu are aceste două butoane.
Ține minte : Iubește-te! Ești perfect/ă așa cum ești!
Lasă un comentariu