De ce nu ceri?
Pentru că de câte ori am cerut nu am primit si am învățat că răspunsul la cererea mea va fi oricum negativ.
Ar trebui ca personajul din articolul acesta să poarte numele de Selma, de Adela sau ar fi bine ca în sfârșit sa vorbesc la persoana I, să vorbesc despre mine asumându-mi ceea ce zic, încercând să nu mă mai ascund printre alter-ego-urile mele ?
Mă uit la filmul START-up pe Netflix, în drum spre casă si primul lucru care îmi vine în minte este flanelul mov pufos cu franjuri pe post de mânecă din liceu. La început mi-a plăcut, apoi m-am străduit să-mi placă fiindcă nu prea aveam alte variante. Și aici am greșit. Greseala nr.1
Am urât-o pe sora mea când cerea haine noi, în timp ce eu încercam să mă conving pe mine și pe ceilalți că poți trăi cu haine puține si vechi, că încă îmi plăceau și cele de care mă săturasem. Greseala 2.
Am încercat sa fiu anti-sistem, anti-reguli, anti-lucruri feminine doar ca să nu trebuiască să înfrunt realitatea: părinții mei nu și-ar fi permis hainele de le voiam eu și nici nu m-ar fi lăsat să experimentez pe banii lor până îmi găseam eu stilul meu. Greșeala 3.
Însumând cele 3 greșeli a rezultat ceea ce se numește astăzi : an easy child, unul care arareori cere pentru că știe că nu va primi. Poate de asta nici nu cer acum, mare fiind, pentru că răspunsul la cererile mele a fost mereu negativ. Doar că fiind „an easy child” am făcut un serviciu părinților mei și un deserviciu mie, mutând greutatea de pe umerii lor de adulți pe spatele meu de copil.
Acum arăt bine și am haine care îmi plac. Uneori am o încredere în mine de parcă nu e a mea, ci doar simt că reușesc ca în vorba „fake it until you make it”. Am momente când simt că îmi vine și natural această încredere. Dar am și momente în care deși arăt bine în urechi îmi tot sună vorbele mamei pe care mi le zicea când nu îi placea cum mă îmbrăcam, când îmi alegeam eu ținuta sau când aveam haine care îmi placeau și le purtam desi erau arhi-vechi (dar aveau o valoare sentimentală pentru mine):” Arăți ca dată de pomană!” Adică arătam ca și cum m-a îmbrăcat cineva care vrea să țină o tradiție care nu îl reprezintă și îmi dă haine mie fără sa țină cont de gusturile mele, de mărimea mea doar ca să îndeplinească un ritual. Iar aceste vorbe mi-au creat o imagine de boschetar. Așa mă văd pe dinăuntru uneori: ca pe un om cu haine vechi și rupte, care umblă îmbrăcat în ce îi dă lumea de milă și de tradiție. Ca pe cineva care nu va fi niciodată admirat pentru cum este îmbrăcat, ca pe cineva asupra căruia nu se va opri nimeni fiindcă nu va trece de prima parte – aceea de a îl accepta așa cum este îmbrăcat. Poate că mi-a fost inoculat sau pur și simplu am înțeles că haina este poarta prin care lumea este dornică de a te cunoaște, că dacă nu ai o haină bună, nimeni nu se va apropia de tine și nu va vrea să te cunoască cum ești ca persoană Niemni nu va vrea să îmi vadă frumusețea de este dincolo de haine.
Ține minte: Iubește-te ! Ești perfect/ă așa cum ești !
Lasă un răspuns