Ieri am avut un moment de „aha”. O colegă spusese că mi-a dat un cleștișor de pus în piept deși nu mi-l dăduse, iar eu am făcut un lucru pe care l-am făcut întotdeauna, deși de abia acum l-am conștientizat: am luat cleștișorul de la mine din piept și i l-am dat ei doar că să mă scutesc de a intra în polemica pe care o consider inutilă:
Ea: Ți l-am dat!
Eu: Ba nu, nu mi l-ai dat !
Polemică ca ar fi continuat la infinit sau până când m-ar fi făcut mincinoasă sau s-ar fi acuzat ea că e minte și sigur s-ar fi enervat.
Cleștișor mi-am găsit, mai aveam 2 in vestiar.
Cred că știu și de unde mi se trage : din copilărie când mi se cerea mereu, mai ales în relația cu sora mai mică, să las de la mine, să îi dau ei jucăriile, să nu fie ea supărată, să nu plângă, să nu se supere altcineva și mai ales să nu iasă cu scandal. Poate și din povestea în care am fost acuzată pe nedrept că am furat niște bani pe care nu îi furasem de fapt.
Știu că ar fi trebuit să îi spun fresh că nu mi-a lăsat nici un cleștișor și că să și-l caute și să mă expun unui conflict, dar în mintea mea roiesc întrebările: când anume, pentru ce anume pot să las de la mine ca să nu fie ceartă? Când e ok să trec peste limitele mele ?
Sunt toate conflictele rele? E bine să le arăți oamenilor când mint sau când uită?
Pentru că am și impresia că atâta timp cât las de la mine ca să le fie bine altora și să scutesc un conflict, și universul va considera că eu pot suporta multe și că poate lua de la mine ca să dea la altii.
Bineînțeles că îmi vine tot mai des în minte întrebarea : care sunt limitele mele?
Ține minte: Iubește-te ! Ești perfect/ă așa cum ești !
Devenind cine sunt 
Lasă un comentariu