Devenind cine sunt

Un prieten drag îmi spunea : „Ai forță să vorbești atât de detașat despre subiect! „(adică despre sarcina pierdută). Da am forță pentru că mi-am permis să o procesez, adică să gândesc și să vorbesc toate gândurile și toate vorbele care mi-au trecut prin cap – da, de la a-L chestiona pe Dumnezeu până la a mă învinovăți pe mine. Mi-am permis sa plâng până când mă întrebam de unde am atâtea lacrimi, mi-am permis să nu vreau să văd lume, mi-am permis să stau doar eu cu durerea mea. Mi-am permis să plâng și mi-am amintit de toate dățile când mi s-a spus :”Nu mai plânge!” la care eu răspundeam: „dar eu simt nevoia să plâng!” De când până când am ajuns atât de temători de propriile lacrimi și dureri încât plânsul cuiva de trigger-uiește și ne face să simțim lucruri pe care nu vrem să le simțim. Mi-am permis să refuz sfaturile de genul: „Nu te gândi la asta!” De ce să nu mă gândesc? De ce să îngrop sub preș ceva ce nu trebuie îngropat? Pentru că a fost o ființă, a fost ceva care s-a întâmplat, a fost ceva care m-a marcat.

Nu știu câți dintre voi ați citit despre traume transgeneraționale, despre constelații familiale (cărți precum Povestea ta a început demult de Mark Wolynn sau Constelații Familiale a lui Bert Herllinger), dar eu am ales să trăiesc acest eveniment, această traumă a pierderii acestui copil și să vorbesc despre ea. De ce? O dată pentru a mă ajuta pe mine și a doua oară ca ea să nu se transmită mai departe. Ca ea să nu apară prin alte sarcini pierdute la copii sau nepoții mei, ca ea să nu se manifeste printr-un frate sau o soră care își dorește să fie amintit și în acest fel cinstit. Pentru că da, chiar dacă nu ne place sau nu vrem să recunoaștem, cu toții, fie „buni”, fie „răi”, fie uitați voi sau nevoit, ascunși, nevorbiți, lăudați, comemorați, salvatori și criminali facem parte din familia noastră și, cu toții, ne vrem locul în acea familie. Vrem să fim amintiți la sărbători, la pomeni și la glume, la bine și la rău, cu numele adevărate sau cu poreclele, cu numele date, dacă nu am avut nume sau numele nu ni se mai știe, vrem să ne ocupăm Locul.

O mică povestioară de-a mea, reală, legată de locul oamenilor, de lucruri neștiute care se transmit: de pe la 10 ani am simțit deodată nevoia să îi cer mamei mele un frate. Voiam să îi pun numele Ștefan. Mama a încercat să îmi explice că nu mai face copii și eu i-am tot cerut. La un moment dat, când aproape să fac 17 ani am făcut mononucleoză infecțioasă și am fost internată în spital. Mama a stat lângă mine și la un moment dat mi-a spus că a avut un avort, un copil pe care nu și l-a dorit. Atunci dorința mea bruscă de a avea un frate a dispărut. De ce? Pentru că el a fost amintit, pentru că trăia și altundeva înafara de conștiința mamei, pentru că ocupa în sfârșit un loc în familia noastră, pentru că avea un nume: Ștefan.
Când am reușit să accept sarcina pierdută, i-am dat copilului un nume și i-am dat de pomană. Le-am spus și fraților lui despre el și despre faptul că nu se va naște. În felul acesta amintirea lui va fi mereu cu noi. Da, religia noastră creștină nu e de acord cu aceste practici, pentru că na, nu a fost taina botezului la mijloc, dar uită un lucru important: Viața în sine, atât cât este, este o Taină și un Dar și trebuie cinstită și amintită.

Și ca la final să vă fac să și râdeți: ”prieten drag” în engleză se zice „dear friend” , dar acel „dear” sună și a cerb (deer). Așa că uneori mă gândesc la „prieten drag, prieten cerb” :))

Imaginile celor două cărți le-am preluat de pe site-ul bookone.ro. Tot de acolo sunt și link-urile cărților în caz că vreți să le cumpărați să le citiți. Pentru a ajunge la link trebuie doar să dați click pe titlul cărții.

Ține minte : Iubește-te! Ești perfect/ă așa cum ești!