Devenind cine sunt

Mergând cu transportul în comun mi-am adus aminte de o întâmplare cu fiul meu și o doamnă în vârstă.
Cu toții știm sfatul acela de a nu vorbi cu străinii. Dar și pe acela de a nu fi nepoliticoși. Pe parcursul vieții mie mi-a fost neclar cum să le combin pe cele două în cel mai bun mod cu putință.
Asta până la întâmplarea următoare:
Mă sui cu fiul meu în autobuz. Eu pe un scaun, el pe alt scaun. În fața noastră două femei în vârstă. După câteva stații una din ele începe:
„Ia zi cum te cheamă?”
Fiul meu: zâmbește.
Ea : „Ce, nu știi cum te cheamă?”
Fiul meu se uită la mine, apoi la ea și în continuare zâmbește.
Ea continuă cu mai multă patimă: ” Ești la grădiniță?”
Fiul meu: nimic.
Femeia face o scurtă pauză, fiul meu se uită la mine, la ea și zâmbește. Apoi începe din nou:”Da o poezie știi?” ” Dar serbare ai avut la grădiniță?”
Fiul meu, zâmbind: nimic.
Mai face o pauză, după care întrebă din nou: „Cum te cheamă?”
Fiul meu : nimic.
Femeia în vârstă: ” Câți ani ai?”
Fiul meu: nimic. Apoi se uită pe geam
Femeia în vârstă: „Unde stai? Cobori la Măgurele sau la Vârteju?”

Pe deoparte mă amuzam că era o situație de genul:
Nimeni: nimic.
Femeia în vârstă: taca, taca.
Pe de altă parte simțeam cum mi se urcă sângele la cap și cum mă transform într-un vulcan fiindcă nu înțelegeam de ce acest interogatoriu, de ce această nevoie de a ști ce face celălalt, de a te băga de în seamă și mai ales de a insista prostește.
Apoi i-a pus mâna pe adidași și i-a zis :”Ce frumoși sunt, nu mi-i dai mie?”
În acel moment am început să nu mai pot, să mi se ducă toată răbdarea și politețea și cu o ultimă urmă de politețe îi spun tare, dar fără să urlu (cumva ca cine are urechi de auzit să audă):
„Doamnă, știți, eu l-am învățat să nu vorbească cu străinii, iar dumneavoastră sunteți pentru el o străină. În plus la ce vă ajută să știți unde stă? Unde locuim noi nu e treaba nimănui. Iar faptul că știe sau nu știe o poezie nu însemnă nimic.”
În tot acest timp mă uitam în jur, nu pentru că mă așteptam ca cineva să mă susțină (lucru pe care nu o să-l vedem prea des la noi, românii), ci pur și simplu pentru a vedea reacțiile. Și ele m-au uimit. Lângă mine se afla o femeie cam de o vârstă cu mine care urmărise discuția și care zâmbea și dădea aprobatoare din cap. Ca și cum îi venise inima la loc că cineva răspundea genului acesta de discuții intruzive ale bătrânilor, că cineva o făcuse când ea poate nu avusese curajul să o facă de rușine sau din alte motive personale.
După aceste răspunsuri ale mele, femeia în vârstă s-a oprit din a pune întrebări și a coborât la Măgurele.
Am vrut să îi arăt și fiului meu că sunt lângă el să îl apăr și că a făcut bine când doar a zâmbit și nu răspuns provocărilor. Poate mulți o să ziceți că aș fi făcut bine dacă aș fi luat aminte la comportamentul copilului și aș fi zâmbit și tăcut și eu. Răspunsul meu pentru ei este: limita dintre zâmbet și cuvinte este fină și prea mult timp am tăcut ca mame, ca femei.
Bineînțeles că m-am întrebat de unde chestia asta de a pune mâna pe copii. Voiam să o întreb ei cum i se părea dacă i-aș cere să îmi dea pantofii ei sau să pun pur și simplu mâna pe ea. Dar bunul simț m-a oprit din a face circ.
De ce ni se pare normal să punem mâna pe copii, dar ni se pare anapoda să punem mâna pe adulți? Nu sunt și ei tot oameni și au dreptul de a alege cine pune mâna pe ei și cine nu?

Ține minte: Iubește-te ! Ești perfect/ă așa cum ești !