Devenind cine sunt

1. Destin
2. Iubire
3. Timp
4. Sex
5. Confesiuni

Astăzi -
Pacea s-a cuibărit în mine,
Sfâșiindu-mă.

Titlul acestui articol este inspirat de toate haiku-urile mele cu același titlu pe care le regăsiți dând click pe versurile de mai sus. Sunt scrise de mine în încercarea de a descrie ceea ce pot și în același timp nu pot avea în această viață. Ceva interzis de normele societății și de însăși Karma. Ca de obicei, este vorba despre un băiat și o fată. Dar nu orice băiat și nu orice fată, ci cei care la început au fost unul din cuplurile primordiale de Adam și Eva, care au luat la rând ciclurile reîncarnărilor pentru a se regăsi și a se pierde din nou, așa cum s-a întâmplat și cu personajele din ”Adam și Eva” de Liviu Rebreanu.

Cine aude pentru prima dată povestea ar putea să o încadreze în categoria :CONFESIUNI : ATRACȚII INTERZISE, dar este mai mult decât atât. Cuprinde aproape toate atributele pe care Bogdan Dărădan le-a enumerat pe coperta cărții sale care urmează să fie lansată la Editura Cassius Books.

Destin

Ceea ce-mi răsună în minte sunt cuvintele prietenei mele bune, C. care are puterea de a vedea în timp: ”Tu și A ați fost un cuplu cu mult timp în urmă. Tu ai murit prima și pentru că durerea de a te pierde a fost enormă, a jurat să nu se mai îndrăgostească niciodată de tine. De aceea voi vă întâlniți, dar nu puteți fi nimic mai mult. Voi sunteți părinții celor ce au venit după voi. Iar cumva tu, acum, ești reîncarnarea celei care a deschis linia ta de descedenți.”

Oare Timpul este în noi, trece pe lângă noi, ne împletim în jurul lui precum hârtiuțele care se pun pe șuvița de păr sau totul se petrece acum, fiind posibil în miliarde de variante? Oare alegem mereu la fel? Oare am știi cum să alegem diferit? Oare suntem erori sau piloni în matrix ?

Era un început de toamnă. Începusem nu demult facultatea și stăteam pe treptele din fața facultății. Din spate a venit el și s-a prezentat, pur și simplu:” Cu-cu ! Mă numesc A.” Ca răspuns, a primit poate una dintre cele mai dubioase replici :”Te cheamă ca pe iubitul meu.” Și deși oricine realizează diferența de persoane și de timp, el a ținut să întărească :”Eu nu sunt iubitul tău.”

Iubire

Ușor, ușor am devenit amici. Stăteam împreună la marea majoritate a orelor și seminariilor. Era amuzant că alegeam mereu ultima bancă deși în cele câteva bănci din fața noastră nu stătea nimeni. Miza era o sticlă de bere – cine ajungea primul la 100 de puncte îi cumpăra celuilalt o sticlă de bere. În pauze jucam table. S-a întâmplat ca prin anul 3 o profesoară de seminar să ne lase să terminăm partida (nu mai aveam mult). El îmi aducea cărțile pe care le citea și mi le împrumuta să le citesc. A făcut asta, fără ca eu să îi cer – pur și simplu știa că îmi place să citesc.

La un moment dat, în anul 2 m-a întrebat dacă nu vreau să vin la concertul ținut de cei de la Anathema cu el. Am fost de acord; era ca un vis – cineva mă invita la un concert unde cânta o formație preferată și mă ducea cu mașina până acolo. Mai fusesem la concerte, dar ca să mă ducă cineva nu mi se mai întâmplase – până atunci fusesem doar cu trenul la Artmania. Așa că mi-am pus o bluză neagră, o fustă neagră și la gât am avut prins un lănțișor ce avea un fluturaș alb cu margini negre făcut din pânză. Pe drumul dinspre și de la concert au vorbit vrute și nevrute. Ceea ce am reținut peste ani din discuția din acea seară, a fost că la un moment dat, lui i-a intrat o albină în mașină, s-a speriat și a tamponat mașina din față. S-a dus afară să își ceară scuze, iar când a povestit faza cu albina, celălalt șofer s-a amuzat teribil și tot incidentul s-a încheiat într-o notă de amuzament.

La toate laboratoarele unde aveau de făcut vreo temă sau vreo lucrare practică eu eram cea cu ideile, el era cel cu punerea în practică. Eram ca energia feminină creatoare de viață exprimată de ”a fi” și energia masculină creatoare de palpabil exprimată de ” a face”. Privind în urmă la această împletire frumoasă dintre „a fi” și ”a face” mi-am dat seama că numai alături de A. am reușit să intru cu totul în energia feminină. Dar na, atunci nu avea mintea și experiența de acum.

Timpul a trecut, cei 3 ani de facultate s-au scurs. Eu am avut mai mulți iubiți. Nu știu nici acum dacă a fost din cauză că nu mă atrăgea A., că nu știam să apreciez altceva decât exteriorul, că A. nu a zis nimic în direcția asta niciodată sau toate trei combinate. Știu doar că în vacanța dintre anul 3 și anul I de Master A. m-a chemat afară să vorbim. Afară, A. era cu tatăl său și cu fratele mai mic. Mi-a făcut cunoștiință cu ei. Fratele cel mic tot făcea semne și râdea pe înfundate. Și atunci, și acum, mi s-a părut că făcea glume de genul:” Lui A. îi place de A.” Și bineînțeles și-a primit câteva mustrări. După ce tatăl și frățiorul au plecat, eu și A. ne-au dus la mașina lui (rămânând afară) și am mai continuat să vorbim despre orice (cum am făcut dintotdeauna). Numai că la un moment dat A. a făcut un pas mai aproape de mine. În acel moment m-a cuprins panica și o groază de gânduri au început să îmi dea târcoale (Dacă mă sărută? E bine? E rău? Dar eu am iubit și nu vreau să-l trădez? Doar eu sunt din fire o trădătoare. Dacă l-aș fi trădat și pe A. vreodată? Dacă?… Dacă?… Dacă?)…și am făcut un pas înapoi. A. a avut o reacție foarte rapidă și s-a dat și el un pas înapoi. A fost ca și cum ceva s-ar fi surpat, s-ar fi prăbușit munți între noi, ca și cum cineva m-ar fi strâns de gât. Nu știam dacă era bine ce făcusem, dar m-a șocat pasul înapoi. Conversația nu s-a mai legat apoi. Ne-am mai spus câteva cuvinte, apoi ne-am luat rămas bun ca și când nu se întâmplase nimic. Dar se întâmplase totul: o lume nevăzută se dărâmase, se dărâma încontinuu, înăbușind sub dărâmături strigătele celor ce locuiau în ea. M-am dus în camera de cămin la iubitul de atunci și A. a rămas lângă mașină.

Timp

Timpul este cu noi (în noi) atunci când ne despărțim, atunci când ne găsim un loc de muncă, când terminăm un master, când suntem ceruți în căsătorie, când ni se naște un copil, când ne moare cineva. Alteori, pare să fie în afara noastră: când suntem grăbiți, când avem atât de multe lucruri de făcut încât acum vedem că e dimineață, apoi când ne uităm din nou la ceas vedem că arată ora înserării. Și de îndată ce se întâmplă ceva important iarăși timpul intră în noi și marchează momente importante care ne scot din monotonia ce se abate deasupra noastră.

Trecuseră cam 10 ani de când nu am mai auzit nimic de A. Scorul la table se încheiase 77 – 55 (el era cu scorul mai mare). Poate îl mai văzusem o dată în orașul în care făcusem facultatea, dar el nu mă observase. Mă căsătorisem, aveam job-ul la care visasem și aveam și un copil. Într-o seară, pe când mă jucam cu soțul și fetița un joc de societate am primit un mesaj :”Cu-cu ! O caut pe A. Ardeal. Mai este acesta numărul ei de telefon?” Atât de simplu și totuși atât de năvalnic. A fost ca un val care m-a luat și m-a împins, ca și cum singurul lucru pe care îl mai auzeam era inima bătând cu putere. I-am răspuns că încă este numărul meu. Am făcut schimb de email-uri. Primul lucru pe care A. mi l-a trimis a fost un filmuleț cu prezentarea tezei sale de doctorat.

A urmat apoi un luuung e-mail din partea lui. Și spun e-mail pentru că lui A. îi place tehnologia; numai eu am rămas demodată – eu încă iubesc scrisorile. Îmi par intime și am mereu senzația că atunci când penița (da, scriu cu stiloul) alunecă pe hârtie pot să îmi exprim mai bine gândurile. E ca și cum foaia ar fi conectată la creie-inimă prin peniță. Scriu cu cerneală picurată din suflet pe hârtia vremurilor. Prima oară i-am răspuns tot printr-un mail, căci nu aveam o adresă fizică. Apoi scrisorile au fost scrise pe hârtie și dăruite la sfârșitul fiecărei întâlniri. Ne-am întâlnit în camera lui de cămin (căci acolo stătea și acum-atunci), în Grădina Botanică, la donat de sânge, la mine acasă. Am mai încercat să reluăm partida de table unde evident că el a câștigat (ștrămparul, cum ziceam la facultate). Ceea ce m-a șocat atunci când ne-am revăzut pentru prima dată e că slabise foarte mult. Mi s-au înmuiat picioarele. ”Să îi zic sau nu că sunt măritată și că am copil?” ”Cu tipul ăsta așa tare am fost eu prietenă în facultate?„ ”Unde mi-au fost ochii atunci?” Am ales să îi spun adevărul. Pentru că este mai ușor, pentru că mi-ar fi greu să navighez printre scuze și minciuni și mai ales printre tăceri. A doua oară am fost eu la el unde am rămas șocată să aflu că el păstrase o sticlă de vin roșu din 2010 ca să o bem atunci când amândoi terminam doctoratul. Eu încă nu îmi aduc aminte să fi vorbit acest lucru. Chiar dacă ar fi pus-o acolo doar ca să mă impresioneze, a reușit. Numai că el făcuse doctoratul, iar eu nici nu mă apucasem. Nici acum nu m-am apucat. Așa că vinul acela oriunde este el acum o să fie un vin tare vechi – poate o să aibă 20, 25 sau 30 ani vechime. O să bem marmeladă sau nu o să îl bem deloc. Poate că unul dintre noi o să îl bea pe mormântul celuilalt. Nu știu de ce am gândit asta – poate mi s-a scurs din degete. Se stropește robul/roaba lui Dumnezeu și tabla asta de table cu vinul acesta. I-am dat sfaturi despre schemele de vaccinuri și mi-a citit din ”Sexualitate și societate” de Andrei Oișteanu în Grădina Botanică la asfințit. Am vorbit despre proiectele noastre în cercetare și despre lucruri mărunte. Cu el era și este ușor să fiu eu. Este singurul om care m-a acceptat așa cum sunt, care nu a judecat și nu judecă ceea ce gândesc, chiar dacă nu e de acord cu mine. Găsește mereu o formă politicoasă să îmi spună că nu e de acord cu mine și să nu cădem în extrema în care fiecare vrea dreptatea de partea lui. Și chiar i-am spus lucruri nasoale și tot nu s-a supărat. Iar pentru asta, pentru felul în care m-a acceptat m-am putut accepta și eu pe mine și am putut începe să-i accept puțin și pe restul. El a fost cel care a declașat schimbarea în mine și în restul acțiunilor mele. Iar ceea ce m-a uimit, mi-a plăcut la nebunie și a fost extrem de dureros a fost un cockteil de lucruri: faptul că găseam foarte ușor subiecte de discuție cu el, faptul că tăcerile nu păreau stânjenitoare, că atunci când nu mai aveam nimic de spus spunea el (găsea el ceva), faptul că totul din jur dispărea: oamenii, blocurile, copacii, sunetele. Nu-l mai percepeam decât pe el și un pic de spațiu împrejurul nostru. Iar timpul se oprea. Sună atât de banal. Se făcea beznă în jurul existenței noastre, iar eu nu simțeam nevoia să mă uit la ceas. Iar acest sentiment este ca un drog pentru că oferă atâta plăcere încât lipsa ei mă aruncă pentru o vreme într-o stare pe care aș putea-o asemăna cu o cădere eternă într-un abis nesfârșit (sau într-o groapă de potențial infinită – cum aveam problemele în facultate). Și nu știu ce doare mai tare: căderea infinită, lipsa fundului, vederea cerului sau lipsa sfârșitului.

La un moment dat i-am mărturisit că m-am îndrăgostit de el, iar el nu m-a judecat, doar că mi-a spus că mă vede ca pe o foarte bună prietenă. La scurt timp după această mărturisire am rămas însărcinată cu al doilea copil, iar el a primit o ofertă de muncă la capătul celălalt al globului – peste șapte mări și șapte țări (la propriu) pe care a acceptat-o. Ne-am mai auzit prin mail-uri, ne-am mai văzut o dată fizic și de câteva ori virtual prin TEAMs sau alte platforme asemenea. Nici chiar online nu m-a părăsit sentimentul de contractare a spațiului și de opriere a timpului.

La un moment, după plecarea lui, dat am simțit nevoia să îi transmit lumină. Și chiar asta am făcut: am vizualizat o lumină alb-aurie ieșind din inima mea și traversând jumătate de glob ca să ajungă la el. Nu am știut cu ce să o asociez pe moment, dar cred că i-a folosit fiindcă chiar în acea perioadă acolo unde este el au fost o serie de cutremure mari și îi fusese frică, așa cum avea să îmi povestească mai târziu.

Sex

Aici o să vă dezamăgesc. Nu a fost sex, deși o groază de întâlniri s-ar fi putut încheia astfel.

Confesiuni

Da, m-am simțit atrasă de el din toate punctele de vedere: fizic, sexual, mental. După normele societății de astăzi, aceasta face parte din Atracții Interzise, dar după mine se numește ”manifestarea și acceptarea mea ca ființă complexă cu toate dimensiunile sufletului meu.” El mi-a oferit acceptare și prietenie, precum și amintiri și trăiri. Există o conexiune puternică între noi fiindcă simțim când celălalt are nevoie de un cuvânt, o glumă sau doar o vorbă din partea celuilalt și ne scriem. Poate că relațiile nu sunt mereu ca în filmele Hollywoodine, iar ceea ce avem noi este ceea ce ne trebuie și ni se potrivește. Ceva care să se încadreze în tipare poate ne-ar fi ciuntit și ne-ar fi tăiat din libertăți și din aripi.

Bogdan Dărădan scrie despre romanul său :

Noi suntem bilele și modul în care ne ciocnim influențează traiectoria noastră, dar și traiectoria celorlalți. Așa începe și povestea mea în acest roman.Ca o bilă albă <<tabula rasa>>, care, spre deosebire de bila albă de pe masa de biliard, cu fiecare ciocnire de câte o altă bilă colorată, se prind de mine culori de emoții, de informații, de amintiri, de gânduri, de rânduri scrise și nescrise. Pentru că, dincolo de sex, feromoni, erotism, dincolo de tot și toate, am rămas un OM care a vrut să iubească și să fie iubit. Și așa s-a născut romanul „Confesiuni: Atracții Interzise„

Dacă ne-am fi încadrat în norme am fi fost aceleași bile care ar fi urmat aceleași traiectorii, același reguli de biliard. Dar cine spune că în loc de bila neagră nu poți folosi bila roșie, iar apoi bila verde? Regulile până la urmă le face fiecare, iar toate astea sunt parte din caracterul nostru UMAN, iar ”pozitivul” și ”negativul” sunt doar două capete ale unui ax – depinde doar ce semnificație dai fiecărui sens în care privești.

Poate în viața următoare o să spunem ce trebuie, măcar o să rămân pe loc, dacă nu cumva o să fac un pas înainte. De găsit ne-am sincronizat, dar restul acțiunilor au rămas nesincronizate. Poate în timp mai slabește și jurământul. Așteptăm viața viitoare savurând-o așa cum este pe aceasta.

Teancul de cărți care așteaptă să fie citite se apropie de final. Așa că o să pun o pre-comandă pentru cartea lui Bogdan Dărădan, care pe lângă scriitor mai este și copywriter, actor amator și blogger. Dacă și pe tine, ca și pe mine te tentează să citești și alte povești despre lucruri interzise (doar pentru că alții nu și-au dat voie să le simtă și le-a fost mai ușor să arate cu degetul) dă click aici. Iar dacă vrei să afli care este stilul lui Bogdan Dărădan, citește-i blogul : https://www.presainblugi.com/

Această mică poveste a fost scrisă pentru ediția de primăvară Spring SuperBlog 2025 pentru proba numărul 3, oferită de Bogdan Dărădan și de Editura Cassius Books.

Ține minte: Ești perfect/ă așa cum ești !