Devenind cine sunt

Uneori simți cum unele părți din tine trebuie îngropate, cum ele nu-ți mai trebuie pentru că și – au indeplinit menirea. Le poți scrie o poezie, o proză, poți să bei pentru ele, cu ele. De data aceasta o să fac altceva, mai simbolic: o să dau jos un tablou făcut cadou de cineva drag, care a avut puterea să mă ia de la capătul unui pod unde o parte din mine rămăsese din copilărie. Tabloul reprezintă unirea ideii mele de a vedea viața și moartea cu ideea lui. Și totul a plecat de la un desen făcut cu pixul pe o foaie, într-o mașină. Este despre acea veșnică temă filosofică legată de viață și de moarte: care din ele este închisă și care se plimbă liberă. Eu am gândit -o (și asta vrea și tabloul să reprezinte) faptul că oricum te-ai uita și viața și moartea se găsesc în același timp și libere și închise.
Multă vreme am stat și m-am uitat la el cochetând cu ideea că aș putea fi ba viața, cu puterea ei nestăpânit de a căuta joaca, bucuria, de a trage de tot și de toate, ba moartea care este sclipitor de inteligentă, cu un umor rece, calculată care poate stârni uragane și molime, care are cheile iadului. Apoi am vrut să fiu zăbrelele închisorii, să fiu luntrea, să fiu Cerberul, să pot lăsa să treacă dintr-o parte într-alta lucrurile și ființele care se pot strecura printre zăbrele ca pisica. Este faină și a fost multa vreme, ideea de a putea locui între lumi, între realmuri, să știi pe cineva de aici și pe cineva de dincolo. Dar asta aduce cu sine și faptul că nicăieri nu ești primit pentru că ai un miros și de „dincolo”. În viața ai privirea rece a morții, iar câinii simt mirosul Cerberului și te latră, iar în moarte ai suflul încă prea viu care arde aerul rece și înghețat, ești tornadă acolo unde totul se mișcă cu încetinitorul, unde totul tinde către zero-ul absolut.
Am să-l dau jos și o să-l împachetez într-o hârtie de cadouri și o să-l pun bine, o să-l uit pe undeva, pe un raft sau într-o cutie cu amintiri ca să am pe ce mă uita când o să mă apuce melancolia sau când m-oi muta. Și de abia atunci o să mă întreb dacă are rost să îl car. Ce are rost până la urmă să cărăm? Căci oricât de mult nu-mi place felul în care sunt făcute slujbele noastre ortodoxe, noi toți suntem „dust in the wind” (mai jos v-am lăsat melodia), iar toate cele făcute de noi sunt asemenea noastră. Suntem făcuți să ne scurgem printre noi,de pe noi și prin noi. Suntem nisipul din clepsidre, iar timpul își măsoară curgerea prin noi, prin oasele noastre pe care le plămădește și le macină.

O, mare Timp
Tu care cerni nisipul
De mucurile de țigară
Fă-mă din el un castel măreț!

Plămădește-mi oasele cu forme precise
Fă-mi plămâni din scoici cântătoare
Pune-mi ochi din alge verzi
Și usucă-mă la soare.

Ține marea măcar până la flux
Ca să nu ajungă la mine,
Să pot vedea doar un apus,
Un pescăruș,
Un cântec și-un foc de chitară.

Suntem cimitire formate din toate părțile noastre pe care le-am lăsat să moară, pe care le-am omorât și care au murit de la sine. Suntem trandafirii și nucii care cresc în tăcerea și în cântecul guguștiucilor de martie din cimitire. Suntem crucile reci care nu răspund înapoi. Suntem vântul care nu duce întrebările fără de răspuns. Este bine că încă Suntem.

Deci, cum spuneam, am ajuns la concluzia că nu pot fi de peste tot, pentru că sunt de nicăieri. Pentru că simt nevoia să aleg o direcție și să nu mă mai împrăștii în toate. Așa că simbolic voi împacheta tabloul.

Ține minte: Iubește-te! Ești perfect/ă așa cum ești !