Devenind cine sunt

1. Florile de cireș/Atât de frumoase în avânt/Atât de moarte în renaștere
2. În fiecare punct de pe cerc/ Sunt atât la început/Cât și la sfârșit

Florile de cireș/Atât de frumoase în avânt/Atât de moarte în renaștere

„-Ieșisem de la ora de șah. Tata mă dăduse la șah de la 6 ani. Încercam să învăț acest joc cu o colegă de gimnaziu a tatei. În fața blocului în care avusese loc ora de șah ne-am oprit să vorbim cu o doamnă. Mie nu mi-a plăcut de ea și nu am salutat-o. Nu am spus acel „Bună seara!” sau „Sărut mâna !” pe care marea majoritate a părinților vor să îl audă din gura copiilor ca să se poată simți mândrii, ca să vadă lumea că și-au învățat plozii să salute. Atunci nu aș fi putut să spun de ce nu am salutat-o. Acum aș zice că avea ceva negativ în aura sa, iar timpul mi-a dovedit că am avut dreptate (fiica doamnei mi-a fost colegă de gimnaziu, iar doamna respectivă, profesoară). După ce doamna s-a îndepărtat, tata m-a luat la 3 păzește întrebându-mă într-una de ce nu am salutat-o și amintindu-mi că e lipsă de respect să nu saluți și că îi fac de rușine și mă fac și pe mine de rușine.”

„- Știi tu, C., ce a fost mai rău de atât, am continuat eu după ce am făcut o pauză cufundată în amintiri și luând o gură de Cabernet Sauvignon, roșu, sec, la fel ca și amintirea. A zis că mă duce la capul podului și mă lasă acolo fiindcă nu am salutat. Eu sunt dintr-un oraș unde curge Olăneștiul, tăind urbea în două. Într-o parte de oraș locuiam eu și era și locul unde învățam șah, iar în partea cealaltă era parcul, centrul, piața, școlile mai bune. Iar la mijloc se afla podul peste râu și cerșetorii care stăteau cu mâna întinsă. Și ca totul să fie și mai nasol s-a pornit să plouă. Și am pornit la drum. Am văzut cum trecem de străduța ce face la dreapta spre blocul nostru, am trecut de grădiniță, de biserică, am trecut strada, iar înaintea ochilor începea să se zărească podul. Nu mai țin minte dacă îl imploram pe tata să nu mă lase la capul podului (posibil să o fi făcut). Posibil să nu mai fi știut diferența dintre lacrimile mele și ploaia de afară: mie îmi picurau stropi din inimă și din ochi, iar ploaia picura stropi din nori și din noiembrie (noiembrie este o stare). Mă simțeam complet paralizată, simțeam cum inima îmi bate cu putere, cum îmi vine să fac pipi pe mine, simțeam cum negrul mă înghite. Acum îmi amintesc : îl rugam urlând, cu vocea aceea de plâns gros să nu mă lase la capul podului, să nu mă lase singură. Am ajuns la capul podului și ne-am oprit cu mine rugându-l din răsputeri: „Tati, te rog, nu mă lăsa aici, nu mă lăsa !” M-a lăsat să îl rog de câteva ori, să simt disperarea de a rămâne singură, iar după aceea m-a făcut să promit că o să salut pe toată lumea și am făcut stânga împrejur și ne-am întors acasă.”

Strângeam paharul de vin în mână. C. mi-a mai turnat puțin vin din sticla de Cabernet Sauvignon de la Beciul Domnesc. Apoi mi-a pus mâna pe umăr și a spus:

„- Este în regulă, ești mare acum. O poți ajuta pe Alina cea mică terminând povestea, ca o dată spusă să ocupe un loc în cronologia evenimentelor și să poată merge mai departe. Eu sunt aici lângă tine, nu ești singură, suntem doar noi două și avem vinul acesta bun ca să ne țină companie.”

Am tras aer în piept pentru că lacrimile mă năpădiseră. Simțeam viu strigătele pe care le izvorâsem acum aproape 30 de ani. Parcă le strigasem adineauri, parcă simțeam nevoia să duc mâna la obraz ca să șterg stropii de ploaie amestecați cu lacrimi. Am luat o gură de vin și am continuat:

„- După atâta zbucium a urmat o liniște de nedescris. Până acasă nu am auzit nimic. Vedeam că tata își mișcă buzele, dar cuvintele treceau pe lângă mine; nu auzeam nici măcar mașinile care treceau pe strada principală. C., mai rău și mai rău e că ceva din mine s-a rupt și a rămas acolo la capătul podului, ceva ce nu am putut recupera multă vreme până când…. „

Eram cu C. de Paștele trecut. Ea este singura prietenă a mea (mai am doi prieteni foarte buni, dar sunt băieți). A venit la noi ca să petrecem împreună Paștele. După slujbă, și după ce soțul meu a adormit ambii copii, am rămas cu ea de vorbă ca fetele. I-am pus în față o farfurie cu brânzeturi spunându-i: „C. știi că eu nu mănânc carne, dar iată un platou plin cu brânzeturi. Brânza e una din pasiunile mele. Îmi place cam orice fel de brânză și este unul din lucrurile la care nu aș putea renunța. Dacă a renunța la carne a fost ușor, dacă nu am nici o problemă în a nu mânca ouă, dar dacă mă pui să renunț la brânză m-ai terminat. Acesta a fost și cel mai greu lucru când am mai ținut post, abținerea de la brânză. Brânzeturile acestea merg de minune cu acest vin, Cabernet Sauvignon de la Beciul Domnesc. E roșu, cum îmi place mie și m-am străduit să ți-l servesc la 16-18 grade Celsius așa cum este recomandat a se bea. Tu acasă, poți să îl servești alături de carne roșie sau carne de vânat.” Apoi am căzut pe gânduri și am început să îi povestesc cele de mai sus.

„Până când ce ? Hai că m-ai făcut curioasă?” a întrebat C.

„Răbdare…hai să admirăm puțin roșul acesta al vinului. Așa-i că nu merge băut repede ? Fiind sec pune cumva opreliște la gât. (C. zâmbește. Sigur s-a gândit că am exprimări amuzante). Am observat că vinurile seci sunt cumva ca așteptarea, ca trecerea timpului care vindecă, ca toate lucrurile care se întâmplă atunci când trebuie sau atunci când e nevoie.”

„A dat înțelepciunea peste tine în noaptea de Înviere!”se amuză C. luând o gură de brânză Camembert urmată de o gură de vin.

În fiecare punct de pe cerc/ Sunt atât la început/Cât și la sfârșit

„Era o după-amiază de primăvară, când am primit un mesaj. Era colegul meu de bancă din facultate care se recomanda și întreba politicos dacă acesta mai era numărul meu de telefon. M-am bucurat nespus că m-a căutat. Trecuseră mai bine de 10 ani de la terminarea facultății.(11 ca să fiu mai precisă – ca marmota). I-am confirmat că numărul acesta de telefon încă este al meu.

E puțin spus colegul de facultate; era colegul cu care făceam schimb de cărți, colegul cu care am jucat table aproape în fiecare pauză, timp de 3 ani, colegul cu care făceam echipă bună la fiecare laborator (eu eram cu ideea genială, iar el era cu punerea în practică). Era Bu-hu ! Așa îi plăcea și încă îi place să salute. Făcusem pariu că primul care ajunge la 100 de puncte face cinste celuilalt o bere. Îmi aduc aminte că la un moment dat profa de seminar de statistică ne-a așteptat să terminăm partida începută în pauză înainte ca să înceapă ora. La sfârșitul ciclului de licență scorul a fost de 77 (pentru Bu-hu) la 55 pentru mine. Și vremea a trecut…

Ne-am scris email-uri pe post de scrisori. Mi-a spus că și-a luat doctoratul și a zis să ne întâlnim ca să ne punem la curent cu ce a mai făcut fiecare în acești 10 ani.

Așa că ne-am întâlnit în camera de cămin a lui. Am discutat despre cum s-a angajat fiecare, despre peripeții, cărți, iar la un moment dat s-a dus la frigider și a scos o sticlă și a spus că o ține să o bem împreună după ce o să-mi iau doctoratul. I-am spus că o să mai treacă ceva ani buni fiindcă îmi este greu să fac doctoratul lucrând în spital și în același timp trebuind să fiu pe platforma de la Măgurele ca să fac practică. Nu-mi venea să cred: exista o sticlă și un om care mă așteaptă să o bem. Și așteaptă de mai bine de 10 ani !!!”

„Ai văzut ce fel de vine era?”a întrebat C.

„Nu. N-am văzut decât că era vin roșu. Putea să fie orice: Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Feteasca Neagra, poate chiar și un Rose. Ce a fost mai important a fost faptul că vinul acela nedesfăcut împreună cu așteptarea au avut puterea să inverseze răul făcut de tata cu ani în urmă. Vinul nedesfăcut a călătorit cumva în timp și a adus acea bucată din mine care rămăsese în ploaie la capătul podului. Acum nu mai sunt singură, nu mă mai simt părăsită. Acum există cel puțin o persoană care așteaptă să bea un vin cu mine. Singura întrebare care îmi muncește mintea este dacă să fac doctoratul ca să beau vinul acela și să aflu ce este sau să îl las în așteptare ca o garanție că cineva și ceva mă vor aștepta mereu?”

„E interesant cum ți-ai gestionat trauma. Mă bucur că acum te simți întreagă. Dacă te vei hotărî vreodată să faci doctoratul, după ce îl vei lua mie să-mi aduci un vin alb, că din acela îmi place. Poate să fie oricare din următoarele: Riesling de Rhin, Tămâioasă Românească, Muscat Ottonel, Sauvignon Blanc, Chardonnay sau Fetească Regală.”

„Așa facem.”

A urmat un moment de tăcere. Voiam să mai savurez încă o dată sentimentul că nu mă mai simt singură. Există oameni care nu mă abandonează pentru că nu corespund standardelor lor sau standardelor generale: soțul meu, C., Croco, Bu-hu și vinul nedesfăcut.

„C., uite, cei de la Beciul Domnesc au și un Blog unde publică o groază de articole interesante pentru toate categoriile de cititori. Găsești acolo articole ca: „Vernisajul Transcendes a pictoriței Ana Iulia Miheșan”, „Cum comand vinul potrivit la restaurant”, „Beciul Domnesc și Astrologia Vinurilor: Alegeri Perfecte pentru Zodiile Chinezești în Noaptea Anului Nou!” Poate mai aruncăm un ochi din când în când. Un pic de cultură nu ne strică.”

„A, și C., aș vrea să mergem la Monumentul Beciul Domnesc care se află în orașul Odobești. Ne facem o rezervare de VIZITĂ+DEGUSTARE și o oră întreagă o să fim înconjurate de istorie și vin. Ce zici?”

„Zic că nu zici rău. Acum hai să ciocnim un ou și să mergem la culcare. Copii tăi se vor trezi mâine devreme. Hristos a Înviat!”

„Adevărat a Înviat!”

Și am ciocnit fiecare câte un ou. Ce lucru ciudat cu Învierea asta, poate să vină de oriunde, chiar și de la un prieten bun de facultate și de la o sticlă nedesfăcută.

Această istorioară tristă mi-a venit în minte ținând în mână sticla de Cabernet Sauvignon roșu sec primită vineri. Am găsit că este potrivit să o spun în cadrul competiției Spring SuperBlog 2024.

Ține minte : Ești perfect/ă așa cum ești !