Devenind cine sunt

Adela își ținea cartea în mână. Nu-i venea să creadă. În sfârșit visul de când era copil, de când scria poezii și participa la concursurile de literatură devenise realitate, fix atunci când nu mai visa. Când zicea că scrie literatură doar pentru ea. Oricum nu-și dorise prea mult. Voise să fie la fel de mare ca Eminescu, dar nu pentru așa mult timp. Oricum nimeni nu rămâne mare pentru mult timp. Nu pentru că valoarea ar scădea, ci pentru că nu se mai găsesc atâția oameni care să înțeleagă și să-și bată capul cu opera.

Multă vreme nu știuse despre ce să scrie. La un moment dat se uitase înăuntrul ei într-unul din momentele în care toată ființa ei fusese zguduită. Simțise nevoia să scrie. La început scrisese pentru ea, ca un fel de terapie, de a pune în cuvinte toate acele trăiri care nu-i dădeau pace, pentru ca să scoată din ea tot acel lucru toxic, care era împotriva a ceea ce credea, împotriva a ceea ce simțea, dar pe care trebuise să-l îndure. Cartea era despre o parte din ea care murise atunci, ca ea ca întreg să poată supraviețui. Apoi se gândise să o publice pentru că era un subiect despre care nu se vorbea. Lumea nu vorbea despre ce simt femeile; femeile nu vorbeau despre ceea ce simt și prin ceea ce trec; nu multe ce-i drept.

Scrisese proză, nu versuri, iar cei de la Editura NICULESCU îi publicaseră cartea. O ținea în mână așa cum ținuse o groază de alte cărți care îi plăcuseră la nebunie de la Editura NICULESCU și îi delectaseră diminețile și după-amiezile când se întorcea de la muncă și le citea în STB: Ce facem pe întuneric?, Femei care aleargă cu lupii, Joc Mortal.

Deschise cartea la întâmplare și reciti încă o dată ceea ce scrisese. Încă se simțea viu fiecare cuvânt. Oare când o să înceteze să fie așa de viu și o să poată citi cele scrise doar ca pe o altă carte:

”Adela plecase ca să poată avea timp doar pentru ea. Se dusese pe câmpul cu porumb, la ea la țară, acolo unde mergea la furat cu unchiul ei. Condusese ziua ca să prindă înserarea și noaptea. Avea să doarmă în mașină de frica câinilor, dar cum nu se auzea niciunul prin preajmă a decis să-și întindă izoprenul. Erau aceleași stele pe care le privise cu mai bine de 30 de ani în urmă când se întorcea cu căruța de la cules de porumb. Bine, poate una – două stele se mai stinseseră. Le privea și acum și se străduia să înțeleagă ceea ce i se ceruse. Oare e ok să pui normă pe sex? Adică să i se ceară să facă sex de minim 2 ori pe săptămână. Adică cum: era la fabrica de șaibe sau era la bordel? Cum pana ei sa se culce cu soțul ei oarecum la comandă? Adică da, avea libertatea de a alege zilele, dar trebuia să facă astfel încât să fie minim 2 și cât mai multe dacă se poate. Și dacă avea vreo săptămână când era prea obosită sau a adormit înaintea copiilor sau pur și simplu nu avea chef? Sau dacă era una din săptămânile când el era plecat 3 sau 5 zile? Putea să se prefacă în continuarea ? Cu ce preț ? Că deja începuse să îi dea câte o lacrimă în timpul preludiului pe care o masca simplu cu mâna sau cu perna. Cineva spusese că orice lucru pe care nu îl vrem are un efect asupra corpului nostru, pentru că chiar dacă noi ne putem convinge mintea că e ok să facem ceva, corpul nostru are o altă părere – reține ce simțim. Unii promovează, unii contestă această teorie, a corpului care are memorie, dar Adela începea să o creadă. Avea un fibrom uterin. Nu era de speriat. „Multe femei fac un fibrom și mor cu el (nu de el)” îi spusese ginecologul. Dar oare fibromul acela nu apăruse oare din multele dăți în care trecuse peste ceea ce îi spusese corpul? Și mai avea o dilemă existențială: bineînțeles că avea și ea chef de futut, doar că nu se putea împăca cu faptul că partidele ei se numărau pe lista de șaibe. Iar de fiecare dată, după fiecare partidă mai tăia una din cele 2 partide obligatorii. Le trecuse chiar și într-un jurnal ca să le poată monitoriza atunci când i se reproșa că nu a îndeplinit norma.

Se gândea că a fost și fraieră, cum îi zisese o colegă căreia îi povestise, că nu îi ceruse taxă ca la curve.”

A închis cartea și s-a uitat la copertă – o desenase chiar ea. Îi plăcuse mereu să se considere un vas care în loc să dorescă să își ascundă crăpăturile, le arăta lumii ca un semn de victorie, ca atunci când purtase cureaua cu care o bătuse tatăl ei. Iar acolo unde bucățile din ea erau pierdute pe vecie, preferase să le înlocuiască cu bucăți de cer (senin-liniște) sau de iarbă (verde-renaștere) așa cum văzuse într-un anime de când era mică. Așa că își permisese să scrie un haiku ce avea să apară și el pe copertă.

Sunt un Kintsugi.
În lipsa bucăților
Am pus cer și iarbă. 

Răsfoise la un târg de carte, bestseller-ul internațional Cum poate mintea să vindece corpul și se gândea serios să o cumpere – putea fi un punct de plecare pentru vindecarea fibromului ei.

Am scris o bucată din viitoarea mea carte pentru proba 9 din cadrul concursului SuperBlog 2025.

Imaginile cu cărți sunt preluate de pe site-ul și de pe pagina de facebook a Editurii NICULESCU

Ține minte: Ești perfect/ă așa cum ești !