Devenind cine sunt

În funcție de zi în mintea mea începe să se țeasă o altă poveste despre Crăciun. Într-o zi povestea începe cu : ”Afară ninge liniștit și-n casă arde focul,/ Iar noi pe lângă mama stând demult uitarăm jocul…” (Această colindă o cântam începând cu septembrie, când eram în gimnaziu și liceu cu obrazul lipit de geamul din bucătărie așteptand primii fulgi de zăpadă sau spiritul unui Crăciun copilăresc care simțeam că se pierde treptat pe măsură ce creșteam).

În altă zi povestea începe cu : ”De Crăciun fi mai bun, fi adevărat, spune Da, nu spune Nu…”.

Uneori poate începe cu versurile celor de la Sabbaton, triste, dar pline de speranță, despre cum oamenii pot să oprească războiul pentru o noapte aducându-și aminte că înainte de a aparține unei națiuni, aparțin aceleași rase: umanitatea.

Apoi am zile mai bune și atunci în casca mea se aude melodia celor de la Fără Zahăr – Colind izolat. E ca starea mea, un pic ironică, un pic recunoscătoare, un pic veselă, un pic spirituală, un pic materială.

Doar că de cele mai multe ori povestea se termină aici. Pentru că ceva legat de Crăciun s-a rupt, așa ca o relație care se destramă și de cele mai multe ori nu știi când anume s-a rupt și ce anume s-a rupt. Că totul e frumos până atinge punctul culminant: te apuci de liste de cadouri, de invitați, sunt întrebări despre unde se petrece Crăciunul, apoi se aleg cadourile, se ia bradul, eventual globulețe, se fac coronițe, se învață colinde și se așteaptă să ningă. Și ninge din ce în ce mai rar…Faci bradul natural sau artificial, pui cadourile sub el, primești colindătorii și te pui la somn. Nu mai încerc să îl aștept pe Moșu’ pentru că el a fost întotdeauna o Minciună. Și nici nu știu ce doare mai mult: faptul că nu e o personă reală care împlinește dorințe sau că am fost mințită despre existența lui. Mă trezesc entuziasmată de ideea de cadou, le desfac ultima pentru că îmi place să citesc pe chip fericirea celorlalți cînd desfac cadourile de la mine. Oare o fac pentru ego-ul meu care vrea să știe dacă a ales bine cadourile, dacă a intuit suficient de bine dorințele celorlalți sau o fi de la faptul că prefer (ca om) să dăruiesc mai degrabă decât să primesc? Pentru răspunsul la această întrebare existențială cred că aș avea nevoie de un weekend la Cabana Diham (la mama Oara), alături de un vin roșu și niște ceai bun cum numai ei știu să facă.

Apoi magia se destramă și totul se transformă într-o zi banală: mâncare, plimbare, vizitat rude, poate colindători, pupici, zâmbete, atmosferă care stă să explodeze – hai să rămân calmă – să nu fac vreo scenă. Nu vii să o vezi și pe X/Y/Z că plecă în Străinezia și nu-i mai vedem până la anu’.

Cum ar arăta totuși Crăciunul pentru mine ?

Ce ar face ca acesta să capete un strop de magie?

”Afară începe să ningă, întâi câțiva fulgi anemici pe care nu îi bag în seamă (m-am săturat să îmi pun speranța în câteva creaturi efemere), apoi din ce în ce mai tare, fulgii de nea acoperindu-mi suvițele de păr albe, de nu mai știu ce e alb al meu și ce e alb de sus. Apoi fulgii acoperă și crengile pline cu flori de măr (fusese așa de cald, că merii mai înfloriseră o dată). Pare o veșnicie de când mi-am dorit să ningă peste crengile de măr înflorite. Pare că zăpada asta vrea să înghită totul.

Pun mâna pe telefon fără să gândesc și o sun pe mama:

-De Crăciunul acesta vin acasă. Plec direct de la muncă.

-Vino. Atât a zis mama.

Am plecat direct de la muncă. Nu aveam bagaj pentru că nu intenționasem să plec. Era o decizie care venise o dată cu fulgii de zăpadă. Aveam să găsesc la mama ceva haine. Nu de ele aveam nevoie, aveam nevoie de un Crăciun. Am plecat cu rucsacul de la muncă și cu singurul lucru pe care îl cumpărasem ieri: un ulei de măsline extra-virgin de la Monini, varianta Classico.

M-am dus glonț la autogară și am prins ultimul loc la ultima mașină. Cineva a renunțat. Oare Universul dorește să-mi facă un cadou? Ninsoarea se întețește. Mă uit pe autostradă și nu mai văd mașini…doar o mașină de poliție în față ne escortează. Cândva am mai plecat așa…în ultima mașină care a avut voie pe autostradă pe o ninsoare ca-n basme, autocarul escortat de poliție.

Priveliștea mă fură: fulgi mari care tot cad, noapte, luminile caselor din depărtare. Scotocind prin geantă dau de cărțile de tarot și nu știu cum se face că îmi cade din pachet cartea 10 de monede. Cartea familiei. Familie, casă, acasă. Oare unde e acasă pentru mine? A fost o vreme când am crezut că acasă e acolo unde sunt eu, că e un loc din sufletul meu. Alteori am crezut că acasă e locul în care stau. De data aceasta, când fug împreună cu fulgii de zăpadă, prin ei, ca printr-un portal, cred că acasă este în copilărie sau măcar în speranța că copilăria încă este ACOLO așa cum am lăsat-o.

Se pare că frigul de afară se mută în mine. Simt cum îngheț pe dinăuntru și mă uit în jur. Oare și celorlalși oameni din autocar le este frig? Nu. Ei sunt cu gecile date jos și sporovăiesc despre cadourile pe care speră să le primească. Ce să fac ? Mă uit pe geam: fulgi de nea care plutesc prin noapte îmi creează un sentiment de gol, de frig de dincolo de timp. Aleg să închid ochii, iar mintea mă duce involuntar în vacanța pe care mi-am petrecut-o astă vară în Spoleto. Au fost cele mai frumoase 3 săptămâni din ultimul timp: soare, peisaj mediteraneean, dietă mediteraneeană, multă mișcare și liniște. După acele 3 săptămâni mă simțeam ca nouă. Mâncarea gătită cu ulei de măsline și soarele au avut un efect benefic asupra mea. Nu mai aveam nimic inflamat prin corp. Ulei de măsline…ulei de măsline…stai, am și eu în rucsac un ulei de măsline și nu orice ulei, ci Monini, uleiul de măsline extra-virgin care a luat naștere în Spoleto. În acel moment am știut ce prăjitură vreau să pregătesc cu mama.

Când am ajuns acasă mirosea deja a prăjituri. M-am dezbrăcat repede, m-am spălat pe mâini, am scos uleiul de măsline de la Monini și m-am dus la mama. Am îmbrățișat-o ca și când tot timpul s-ar fi topit în acea secundă și i-am spus:

-Mamă, vreau să facem fursecurile de la moșica. Și vreau să folosim uleiul acesta de măsline de la Monini. L-am încercat în multe rețete și mereu mi-a plăcut gustul. Știi că eu sunt mofturoasă când vine vorba de ulei de măsline, dar acest ulei are ceva ce scoate în evidență celelalte arome, ce mângâie toate ingredientele și aduce un strop de soare și de căldură acolo unde este pus. Simt nevoia să facem această rețetă a moșicii (moșica fiind sora bunicii) ca să ne onorăm strămoșii, ca să îmi găsesc și eu un acasă în tot acest iureș de oameni care se perindă pe pământ și de care suntem legați prin fire vizibile și invizibile.

-Bine, a spus mama. Știe că uneori trebuie să mă lase să-mi pun ideile geniale în aplicare. Până la urmă eram acasă și asta conta cel mai mult.

După ce coca a fost gata și uleiul de măsline s-a integrat printre restul ingredientelor, ca fiecare dintre noi în neamul din care venim, mama a întrebat:

-Tot rotunde vrei să fie fursecurile sau ai vreo formă de veveriță sau de brad pentru a tăia coca?

-Tot rotunde, am spus eu. Pentru că cercul însemnă atât de multe, depinzând cum îț privești: în 2D ne amintește de ciclicitatea lucrurilor, de punctul care este început și sfârșit, de întreg, de perfecțiune, iar privit în 3D poate fi o sferă – soarele, lumina sau o spirală care mereu arată o trecere spre un alt nivel (spiritual sau al descendenței).

Când fursecurile s-au copt am pus câteva pe o farfurie și le-am dus sub brad. Tot acolo m-am cuibărit și eu cu ochii în luminițele care mereu mi s-au părut sâcâitoare prin felul în care iși alternează culorile și ritmul. Vârful mov de brad era la locul lui după atâția zeci de ani, semn al unei dăinuri întru magie și poveste.”

Poate că acasă nu este un loc sau o stare, ci o poveste de Crăciun cu parfum și căldură de Mediterană și o integrare printre străbuni ca și uleiul de măsline printre celelalte ingrediente.

Amintirile din trecut, prezent și unul din posibilele viitoruri s-au împletit pentru proba numărul 7 din cadrul competiției SuperBlog 2025.

Fotografiile sunt preluate de pe pagina de instagram a Monini România.

Ține minte: Ești perfect/ă așa cum ești !