Mic intro
Îmi plac conversațiile despre Eros și Thanatos. Așa au spus mulți bărbați, chiar și personajul cărții pe care o citesc acum – ”Sentimentul unui sfârșit” de Julian Banes. Se pare că Thanatos învinge mereu sau are ultimul cuvânt luând sub oblăduirea sa flacăra râzândă a lui Eros. S-a nimerit să am puterea de a îl mirosi pe Thanatos, de a știi cu puțin timp înainte când urmează să poposească printre noi, deschizând cu aripile lui vălul dintre lumi. Și pentru scurt timp să pot vedea prin, căci se creează un moment când timpul parcă stă.
Așa am gândit atunci când am văzut trailer-ul filmului “Masters of the Universe”.
A movie about me
Intro – again
Zilele trecute fusesem la cinema pentru un film și cum data de lansare a filmului în România este 5 iunie, existau deja afișe cu ”Masters of the Universe”. Uitându-mă la afiș m-am surpins imaginându-mi cum ar fi să se facă și un film după povestea mea. Nu cred că ar fi un film de acțiune sau un film de aventuri cum este cel al cărui afiș tocmai îl admir; poate doar dacă regizorul are vreo idee-viziune mai aparte. Sunt sigură că filmul meu ar începe cu aceeași replică pe care o spune și Nicholas Galitzine (Adam) din Masters of the Universe – ”Eu nu sunt de pe aici.” Decorul este o intercalare de cadre dintr-un apartament comunist cu o fată care se uită cu coada ochiului la mașina de cusut Zinger, un autobuz în genul Ikarus 66 în care e doar o tânără și în spate o umbră, o cameră de spital unde sunt scanați pacienți pentru a li se pune un diagnostic și un apartament unde curge apa de la chiuvetă în urma unei lovituri de berbec. Par a nu avea legătură unul cu altul, nu?
Follow me – O viață pentru o moarte
Tot ceea ce eu vă descriu voi puteți deja să vizualizați pentru că aveți această super-putere – cea a imaginației și îmi puteți auzi vocea fiindcă cumva, cu toții suntem legați prin fire invizibile.
Toate par a fi povești bune de spus la un pahar, lângă un foc de pe vârf de munte pentru că doar în aceste condiții suntem capabili să ne deschidem și să credem. Să credem în mai mult decât ni se spune, decât ne învață societatea, decât ni se impune prin frică. Și dacă este o poveste, a mea începe așa:
”Mama a ales să mă conceapă fiindcă îi murise bunica maternă și a zis că e momentul ca cineva să se nască fiindcă cineva a murit.” O Viață pentru O Moarte. Așa am simțit mereu că sunt. E greu de exprimat în cadre de film: poate o naștere combinată cu o înmormântare, poate ceva care să aducă cu jocul ciudat dintre Viață și Moarte, ca o împletire, dar și ca un schimb.
Nu pot spune că în copilărie s-a întâmplat ceva special înafara faptului că nu îmi era frică de cimitire, că nu înțelegeam de ce se jelesc morții. Prima întâmplare care mi s-a părut stranie este aceea de când mă întorceam de la baie și nu știu cum, cu coada ochilui am văzut stând pe mașina de cusut de lângă ușă ceea ce acum știu că se cheamă gargui. Numai că nu avea acel aer înfiorător. Nu pot spune că i-am văzut fața.
Apoi, în jurul vârstei de 7 ani (încă neîmpliniți), după moartea străbunicii paterne, mătușa mea m-a luat în cimitir la mormântul străbunicii și m-a întrebat : Care dintre noi o să moară primul: eu, mamaia sau tataia? La care eu i-am răspuns foarte liniștită :”Tu!” Nu mai țin minte dacă apoi am zis mamaia și tataia sau invers. Ceea ce știu sigur este că mătușa mea a murit prima exact așa cum am prezis eu.
Încep seria morților
Au trecut ceva ani și totul intrase pe făgașul normal până când…
Era un 1 iunie, iar eu eram în clasa a 6-a sau a 7-a și mă uitam cum plouă de la geamul de la bucătărie și deodată mi-am spus calmă: acum a murit cineva. Nu cred că a durat mult timp și mama a primit un telefon de la țară prin care a aflat că soțul surorii bunicii mele materne a murit. Mi-am spus că poate e coincidență și am trecut mai departe.
Eram în anul I de master, mă angajasem și eram în primul meu concediu, acasă la iubitul meu de atunci. Pe 8 august, seara, am luat o bucată de lemn și fără să știu de ce am desenat pe ea, cu cuțitul, 3 cruci. În acea noapte am avut un coșmar teribil: Se făcea că îmi apăruse un diavol și că îmi arăta câte un om drag. Pentru fiecare om drag am știut să spun câte o rugăciune și diavolul îi lăsa în pace. Numai că la mătușa mea s-au terminat rugăciunile pe care le știam, și recunosc, nici nu m-a dus mintea să mai zic încă o dată una din rugăciunile pe care deja le spusesem. A doua zi trebuia să plecăm până la Craiova cu o mașină și nu am mai plecat. Cei care au fost în mașina aceea au avut accident cu daună totală, dar toți au scăpat cu viață. Până la ora 10:00 telefonul meu a rămas în casă. Când am intrat într-un final după el am văzut că am mai multe apeluri ratate de la mama. Am sunat-o înapoi și am aflat că Nuți, mătușa mea, murise într-un accident de … mașină. Pe lângă șocul aflării morții mătușii mele, care în anumite momente a fost ca o mamă pentru mine, au venit și șocurile aducerii aminte că eu i-am prezis că ea va muri prima și ideea că ea a ales să moară pentru mine ca eu să trăiesc și în felul acesta s-au aranjat lucrurile astfel încât eu să nu fiu în mașina care avusese daună totală. O moarte pentru o viață.
Mai sunt ceva întâmplări, dar aici scriu doar un articol, nu cartea mea, așa că mai menționez despre încă o moarte: cea a bunicului meu patern. Mă aflam la sfârșit de noiembrie în apartament la soacra mea. Iar noaptea am avut un vis ciudat – se făcea că bunicul patern este într-o mașină cu încă cineva. Iar eu conduceam o altă mașină în spatele lor. La un moment dat au apărut de nicăieri 2 oameni cu săbii și mi-au spus că de aici nu mai pot trece și mi-au blocat calea cu săbiile. Am dat să mă întorc și ei s-au pus din nou în calea mea cu tot cu săbiile. Și eu tot nu înțelegeam de ce dacă mă întorc din drum ei tot îmi blochează calea. Și m-am trezit din vis pe la 4 și ceva dimineața. La 6 îmi dădea tata mesaj pe whatsapp că fix la acel 4 și ceva la care m-am trezit din coșmar a murit bunicul. Am vorbit cu o prietenă despre ceea ce reprezintă visul și am aflat că oamenii cu săbiile erau niște arhangheli care nu mă lăsau să merg după bunicul mai departe fiindcă deja el ajunsese pe celălalt tărâm; cât a fost în viață l-am însoțit, dar apoi accesul meu dincolo îmi era interzis. Iar faptul că atunci când oriunde mă întorceam vedeam oamenii cu săbiile înseamnă că de fapt NU există înainte și înapoi; înainte este acolo unde este îndreptată privirea noastră.
Un cântec venit de dincolo
Apoi ar veni o scenă în care se vede o fată tânără lucrând lângă un aparat de SPECT – CT. Pe masa aparatului este un tânăr. Pe fundal imaginea începe să se schimbe atunci când băiatul începe să cânte, probabil de durere, o melodie lină venită parcă de dincolo. Iar melodia aceea aduce cu sine imaginea unui câmp cu multă iarbă și cu flori mici move (ca brândușele). Un vânt lin adie și mai mult mângâie decât mișcă iarba aceea, iar afară nu e nici dimineață, nici seară, e acel moment atemporal când totul este între, este nici, nici. Spre finalul scanării, avem imaginea unui aparat care scanează un tânăr într-un câmp de brândușe, cu o melodie murmurată care îți face pielea de găină. Atunci când a plecat mi-am spus că sigur băiatul acesta va muri în curând. A doua zi asistenta cu care lucram a primit un telefon de la mama băiatului spunând că a murit. A fost încă un moment când mi s-a confirmat că puteam simți trecerea de pe tărâmul acesta pe celălalt.
Eroul care nu și-a găsit țelul
Dacă orice adolescent/ă ar vedea acest film despre a simți când se apropie moartea cu siguranță ar zice :”Ce mișto! Vreau și eu să pot face aceasta!” Adevărul este că filmul meu ar fi un film cu final deschis, unde telespectatorii să se întrebe mai degrabă, ce ar face cu o asemenea putere. Poate ar găsi răspunsul la unele întrebări pe care eu, în film le-aș pune la finalul filmului în mai multe cadre:
– De ce am putut să simt moartea mătușii, a pacientului de la SPECT-CT dacă nu am putut să îi ajut în vreun fel? (scena în incinta unui laborator de medicină nucleară)
– Care este adevăratul sens al lui ”a ajuta”. Pentru că am fost învățați sau poate doar eu am fost învățată, că a ajuta înseamnă să dai sau să faci ceva pentru cel de lângă tine. Dacă a da, în cazul acesta se rezumă mai mult la prezență, la a fi pur și simplu, ca un tovarăș lângă cel care urmează să treacă dincolo și rolul tău este doar să îl conduci și să îi spui ”Nu ești nebun-chiar vei trece dincolo. Este în regulă.”? (spuse într-o biserică)
– Oare sunt adevărate miturile cu cei doi bani cu care îți plătești luntrea ca să treci dincolo ? Dar dacă v-aș spune că banii aceia sunt niște bani antici, indiferent cât de modern ești tu și că te-ai născut avându-i ca să poți să îi dai? Că sunt cumva ca un împrumut care îți este lăsat în viața aceasta? (spuse având pe fundal palmele mele în care țin pe fundal 2 monede aproape rotunde fiindcă marginile sunt vălurite, în mijloc au câte o gaură pătrată, iar pe restul bucăților de metal stau scrise lucruri într-o limbă necunoscută.)
– Oare există personaje mitologice precum Hecate care investesc prin metode necunoscute încă nouă, diverse persoane, cu puterile lor? (scenă în care este prezentată Hecate la o răscruce alături de unele din simbolurile ei: câinii negri, pumnalul, cheile. Iar când arată chei, în cadrul următor arată un semn de pe piciorul meu stâng care are 2 chei încrucișate).
– Oare prin pur și simplul fapt că știu când urmează să moară cineva îmi pot lua „La revedere!” având în acest fel ocazia de spune tot ce nu am spus toată viața. (scenă cu doi oameni care au o conversație calmă la un telefon/ceai).
Iar scena finală m-ar prezenta pe mine arătând ca un om normal cu un deget îndreptat spre audiență și spunând : Eu încă mai am de descoperit despre puterea mea de a conduce oamenii dincolo, despre a simți moartea. Dar, tu, ce ai face cu o asemenea putere?
Aceast text a fost scris pentru proba extra concurs InterComFilm organizată SuperBlog.
Ține minte: Iubește-te ! Ești perfect/ă așa cum ești !
Devenind cine sunt 
Lasă un comentariu