Devenind cine sunt

Toate lucrurile moarte pe care nu le îngropăm
Înafara noastră
Le îngropăm în noi.

Iar acolo, în noi, prind rădăcini
Ca niște semințe strigoi.

Unele sapă în suflet
Lăsând un gol pe care nu-l putem umple.

Altele se prind pe plămâni
Și ne fac să respirăm greu,
Agățându-ne de fiecare cuvânt
Spus fără tuse.

Se infiltrează în ochi
Și vedem totul ca-ntr-o oglindă deformată
Poate ca cea de gheață
De la Crăiasa Zăpezii luată.

Se prind de mâini
Se agață de picioare
Și părem atârnați
De propria viață
Ca o marionetă prinsă cu ață.

Iar când la final rădăcinile
Ies prin piele
Arată ca niște zgârieturi
De la unghii care au scărpinat
Prea mult,
Prea adânc.

Poezia a fost scrisă plecând de la o pisica moartă a unei fetițe care avea nevoie să fie susținută în durerea ei, de la cățelul mort acum 50 ani ale unei alte fetițe care nici ea nu a avut pe nimeni alături și de la mine, care mai îngrop lucruri în mine, atunci când nu le pot sa o formă tangibilă, nu pot pune mâna pe ele și nu-mi pot lua adio. Iar ele cumva ajung să trăiască ca un strigoi în mine. Iar toate morțile funcționează ca un efect de domino, trezind în cel de lângă tine altceva: poate tot o moarte sau poate o altă amintire unde a trebuit să îngropi ceva: o frică, o neputință, o nevoie. Iar corpul simte asta prin diverse feluri.

Ține minte: Iubește-te ! Ești perfect/ă așa cum ești.