Devenind cine sunt

Tot ceea ce creăm noi este ca un boomerang. Sperăm să se întoarcă la noi. Doar că uneori, boomerangul, lovește altceva, cum ar fi un copac sau un om și nu se mai întoarce la noi, cel puțin nu în forma în care l-am trimis. Din copac sau de lângă copac ni-l vom aduce tot noi înapoi, iar omul dacă binevoiește, ni-l va aduce. Nu știu dacă sunt omul sau copacul din descrierea de mai sus, dar întrebările tale legate de piesa de teatru au fost boomerang-ul care m-a lovit. Așa că fără să fi văzut piesa de teatru, reacționând doar la felul în care am simțit momentul impactului, am să dau curs unor întrebări. Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, articolul la care fac referire se află aici.
Dar înainte o să răspund la ceva întrebări: Iubirea e imuabilă când e reciporcă. Ăsta e răspunsul care mi-a venit și n-a mai plecat de când am văzut story-ul tău. Da știu, pare o ironie și o glumă proastă între prieteni vechi.
Lacrimile sunt singura constantă care ne asigură că nu suntem iluzii. Ele sunt apa din acvariu. Nu știu să plângă peștii, iar dacă plâng nu-i vedem. Nu putem vedea apa în apă, lumina în lumină. Poate trebuie să plângă cu pietre. În felul acesta scheletul lor s-ar dizolva ușor prin lacrimi și ar fi o iluzie plutind prin iluzie.
Problema cu fizica cuantică e că atunci când o observăm se cheamă că intervenim. Iar dacă intervenim lucrurile nu se mai desfășoară așa cum s-ar desfășura ele în mod normal. Pentru că în mod normal este posibil sau cum zic fizicienii există probabilitatea ca o particulă X să facă schimb de energie (și implicit informație) cu o altă particulă Y, dar în același timp și totuși în planuri diferite fiecare din aceste particule să facă schimb de energie cu particulele W și Z. Dacă intervenim și le dăm cu ojă albastră, roșie, portocalie și verde pe cele 4 particule X, Y, W și Z (ca să reușim să le identificăm) vom observa pe tot parcursul experimentului că fac schimb de energie pe rând. Vrem să măsurăm sau vrem să fie? Asta e o întrebare mai bună.
Și pornind de la aceste particule și de la simultaneitatea de spații și timpuri vin eu cu întrebările:
° Trădarea începe în momentul în care te gândești că ai putea trăda sau atunci când începi să trădezi la propriu?
° Îți e frică că ai putea trăda, că ai putea vrea ceva ce în plus față de ce ai ? Și atunci ce înseamnă: că încă nu știai ce vrei, că mai vrei un trofeu, că mai vrei să (îți) arăți că poți? Oare este o trădare a sinelui faptul că vrei mai mult sau faptul că te abții de la a avea și pe altcineva ?
° Ne căutăm oglinzi care să ne reflecte, puncte de susținere, camarazi de viață?
° Căutăm și rămânem cu cei care ne apasă butoane doar ca să ne simțim în viața? Ne place toamna fiindcă e o avalanșă de trăiri: acum e cald, acum e rece, acum e soare de te-ai dezbracă, acum e furtună de zici că e sfârșit de calendare. Dar dacă totul ar fi liniar ca la tropice, dacă nu am mai avea butoane de apăsat am mai rămâne într-o relație?
° Am mai crea dacă nu am mai fi clape de pian apăsate? (asta apropo de pianul din videoclipul postat)
° Ce am da pentru un zâmbet și o îmbrățișare (când acestea sunt limbajele noastra principale de iubire) ? Ne fac aceste lucruri ușor sau greu de cucerit ?
° Oare frica de monotonie, de aceeași cafea, același drum ne face să alegem pe altcineva?

Și pentru că bolovanii care au picurat în sufletul meu s-au tot izbit unii de alții până s-au făcut nisip sau tocmai ca să ascund asta las aici varianta care mi-a trecut prin cap după ce am ascultat melodia „Interstellar”. Nu sunt fan manele, dar asta are ceva acceptabil și funny.

Ține minte: Ești perfect/ă așa cum ești !