Devenind cine sunt

Deși are un titlu așa psihologic, acesta este un articol despre cartea lui Bogdan Dărădan, despre ceea ce am simțit și am trăit în timp real citindu-i cartea, iar la final se află si ceva gânduri post-rumegare (aka după terminarea cărții, gânduri pe care nu le-am putut articula (formula) din cauza negării, rușinii sau a altor ziduri, preconcepții și limitări care încă dăinuiesc în mine).
Și cum orice lucru despre care vorbim, fie că e o carte, un lucru, un sentiment sau o experiență nu poate fi tratat decât prin prisma experienței noastre, al ochelarilor noștri, și această recenzie este dată prin prisma propriei mele vieți – de aici vine titlul dat articolului.

Let’s begin. Nu. Să începem. De câte ori vorbesc sau gândesc în engleză e semn că mă eschivez inconștient de ceva. Bogdan spune că acest roman e o poveste de-a lui, povestită de el, lui. Dar, pentru că a avut curaj să o împărtășească cu ceilalți oameni, a transformat-o într-o carte și a ajuns în mâinile mele.

Eu o citesc pentru mine, pentru a împleti poveștile altora cu povestea mea, pentru a descoperi, a compara, a învăța și a avea (poate, sper!) revelații. Eu citesc pentru că am momente când vreau să fug de mine, iar cel mai bun loc sunt cărțile pentru că sunt despre altcineva…deși tot pe mine mă regăsesc printre pagini.

După citirea poeziei: Albastru spart, concluzionez: scrie bine versuri. Și are versuri albe (fără rimă). Și cât m-am străduit în tinerețe să fac versurile să rimeze. Nu-mi ieșeau, sau ieșeau bălării, clișee. Dar intră în descrieri cu cuvinte pe care trebuie să le caut în dicționar și care îmi amintesc de dirigu’. Dirigu’ din 5-8 era de română și în toate comentariile pe care ni le dicta la operele literare folosea cuvinte ca hermeneutic, anticalofilic și dadaist, pe care nu s-a obosit niciodată să le explice. Iar eu, ca o formă de protest față de comentariile ce trebuiau memorate cuvânt cu cuvânt nu le-am căutat niciodată sensul. Dar o să o fac acum, să nu mor proastă.

calofil = scriitor care acordă o atenție deosebită ori excesivă expresiei.

dadaist = la acesta m-o dus capul că face trimitere la dadaism = curent literar și artistic apărut în 1916 în Europa, caracterizat prin negarea oricărui raport între gândire și expresia artistică, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu de creație.

hermeneutic = Știința și arta interpretării textelor vechi, în special biblice; știința exegezei – pentru varianta cu ”ă” la final (hermeneutică).

Bieții părinți trebuiau să asiste la ședințele cu părinții în care dirigu’ avea monolog cu aceste cuvinte și altele în genul. Și ajunseseră să gândească în tăcere:” Ori toți suntem proști, ori dirigu, singur, e nebun.”

Dacă tot e amintit Bacovia mi s-a făcut dor de-un vers de-al lui fiindcă acum, cu mintea de adult, realizez că e printre puținii care și-a integrat Umbra personală, a coborât în infern și a făcut pace cu el.

Hmm…Omul de aur – de Jokai Mor. E cartea pe care am luat-o din casa bunicii dinspre tată după ce aceasta a murit, acum vreo 3 săptămâni. Știu că am mai citit-o o dată, într-o vacanță de vară, la cealaltă bunică (și ea dusă de mult), la țară, când citeam de plictiseală și de cald. Nu mai știu despre ce era vorba. Cred că pur și simplu am integrat-o. dar prin faptul că am dat peste numele ei în cartea lui Bogdan e semn că trebuie să o recitesc curând.

Note la Povestea 0 din Capitolul 1

Citind povestea am remarcat că eu în pandemie am fost o norocoasă…fiindcă lucram în spital (unde lucrez și acum). Deși atunci aș fi vrut să nu fiu în acea categorie care NU ERA exceptată de la mersul la muncă. Eram cea care nu putea sta cu copilul acasă, grădinițele fiind închise, fiindcă lucram într-un spital și noi nu eram exceptați. Nu se gândise nimeni că cei din spital au copii și trebuie să-i lase cu cineva, și nu vorbesc de copii mari care pot sta singuri acasă, ci de cei mici, așa cum avea fiică-mea atunci – 3 ani. Am văzut citind Povestea 0 că eram norocoasa care vedea răsăritul de soare din stb în fiecare dimineață. Eu plecam la muncă cu stb-ul în fiecare dimineață la 6:00 și mă bucuram pe lângă răsăritul de soare și de un autobuz aproape gol în care puteam citi liniștită, iar la muncă aveam parte de conexiune umană cu colegii, conexiune de care, cei închiși în casă nu aveau parte. Iar vederea unor alte ființe umane ne-a salvat de la multe manifestări psihologice. Era nasoală masca, dar și mai nasoale erau șorțurile de protecție pentru că…aveam parte de saună. Pe mine aveam ceva de genul: maiou, chiloți, uniforma de muncă formată din pantaloni și bluză, apoi uniforma de protecție formată dintr-un costum de plastic de tip whole-body (combinezon), cască pe cap, ochelari, mască și….bomboana de pe colivă șorțul de plumb și gulerul de plumb – amândouă de 7,5 kg (că na, lucrez cu radiații). Iar înauntrul secției erau 23 grade Celsius. Chiar glumeam cu o prietenă că o să renunțăm la uniformă și o să luăm costum de baie pe sub combinezon. Acum îmi pare rău că nu am avut tupeul de a face acest lucru…dar nu e târziu… mai e loc de o pandemie (evil me).

Povestea 1 Capitolul 1

Vreau și eu să știu să fac cafea irish. Când am încercat parcă era rom cu cafea, nu invers.

Cu scrisul are dreptate, la fel cu alegerea titlului și a poveștii care va decurge din ea sau din contră dacă întâi va fi povestea iar titlul va fi ca o funcție din Excel (=SUM din toate cuvintele din poveste).

Poate o să-mi fac și eu curaj să scriu povestea mea, deși am început-o de multe ori. Să o scriu din punct de vedere psihologic, mistic, să o scriu cu umor…sau doar să o scriu, lăsându-i pe ceilalți să decidă cum e. Oricum toate articolelel scrise de mine, toate paginile din jurnal sunt părți din mine, trebuie doar să le asamblez ca pe un puzzle, să le dau un titlu și să le trimit la o editură. Doar final nu știu dacă o să aibe. Sau o să fie peste foarte, foarte, foarte, foarte mulți ani:”Se coboară în mormânt roaba lui Dumnezeu, Maria-Alina care se duce pe drumul arătat de Hecate spre lumea cealaltă.”

Căcat, iar gaming. De ce nu pot să fac o adicție pentru vreun joc? Cum îi descopăr chichița mă las de el, mă plictisesc, îmi scade interesul. Poate am eu ceva scurtcircuitat pe creier. O legătură făcută prost. Adevărul e că înafară de a sta mult pe WC înainte de a merge seara la culcare nu am nici un viciu major. Restul sunt doar psudo-vicii: cititul, învățatul de lucruri noi, dulciurile, chips, îndrăgostitul. Pe toate le pot opri la voință. Iar la statul pe WC nu renunț fiindcă e ca podeaua de la terapie (urăsc să stau pe canapele). Fac terapie eu cu mine pe WC legat de toate lucrurile care mă deranjează. Așa supraviețuiesc eu de la 10 ani de când m-am apucat de ea. La 10 ani erau multe lucruri care mă deranjau, lucruri pe care oricât le-aș fi poevstit altora, nu m-ar fi înțeles. Așa că am început să mi le povestesc eu mie. Iar WC-ul a fost cel mai confortabil loc, locul în care nu mă deranja nimeni (până când mama sau tata aveau nevoie și ei la baie). Da, ies cu picioarele amorțite (natura nu ne-a conceput să stam o oră pe wc), dar cu sufletul mai liniștit. A, da, cu canapelele. Când eram mică și ne uitam cu toții (eu, mama, tata și soru-mea) la TV ne așezam pe canapea. Iar în timpul filmului mă scurgeam de pe canapea pe covor. A încercat tata de nenumărate ori să mă convingă să stau pe canapea, că e mai confortabil, dar nu a reușit. Mie mi se părea ca un spațiu strâmt și inconfortabil. Podeaua îmi dădea impresia imensității și a neîngrădirii. Aveam loc să stau în orice poziție doream.

Nu știu snoker, dar fix acum numai cu el nu-mi mai bat capul.

Hmmm…eu sunt din Râmnicu Vâlcea. Din oraș, oraș ? cum mă întreabă lumea. Da, chiar din oraș. Oare chiar are relevanță dacă sunt din oraș sau de pe lângă? Da, eu sunt din județul fără primar, cum ne știau cei din Cluj, când am fost la olimpiada de astronomie în vacanța dintr-a 11-a și a 12-a.

Acum că puștiul s-a trezit și trebuie să iau o pauză de la citit, să pun semnul de carte la carte sau la caietul cu impresiile lăsate de carte? Oricum, ceea ce îmi place, este că atunci când citesc o carte care îmi place, într-un mod subtil mi se aprinde și mie inspirația și pot să scriu poezii. Asta e scrisă după prima zi de citit:

Am văzut atâta negru
Încât mi s-a strâns în spatele ochilor
Și a început să curgă de acolo,
Prin mine, prin scris.

Din amintirile mele de cercetășie.

Ține minte: Iubește-te ! Ești perfect/ă așa cum ești !