”Atunci când nu mai pot prea mult să fac, s-ar putea să pot mai mult să fiu.” Asta stătea scris pe o plăcuță aproape de ieșirea din pădure. Aproape, însemnând că după plăcuță se mai vedea un câmp cu iarbă verde, deasă care se unduia sub adierea vântului ca o plapumă, iar apoi o poartă simplă de lemn care anunța ieșirea din pădure.
Brusc am simțit nevoia să mă întind. Da, eram aproape de ieșire, voiam să ies, voiam să știu că aventura cu pădurea se termină, dar ceva îmi spunea să mă opresc. Așa că m-am oprit și m-am așezat pe iarbă cu ochii la cerul albastru. M-am uitat la un nor și mi-am dorit să pot să fiu. Inițial am vrut să fiu un nor și să mă pot plimba liniștită pe cer. Apoi am vrut să fiu un nor pufos, fără plimbări. Apoi am vrut doar să fiu. Și am simțit cum iarba aceea unduitoare mă cuprinde și mă învăluie ca o plapumă. Am simțit cum pacea mă cuprinde, mă unesc cu iarbă, ochii mi se contopesc cu albastrul cerului, iar eu mă fac ușoară ca un nor. Am fost în acele momente și pământ, și iarbă, și suflet, și pace. Și m-am trezit dincolo de poartă, în lumea reală, fără ca să fac efectiv ceva. Doar simplul fapt de a fi m-a transportat dincolo. A fi l-a înglobat pe a face.
Ține minte : Iubește-te! Ești perfect/ă așa cum ești !
Devenind cine sunt 
Lasă un comentariu