Devenind cine sunt

Lilo nu voia să dea drumul unicornului. De ce ar fi făcut-o. Era în primul rând pufos, alb, numai bun de suit pe el (adică nici prea mare, nici prea mic). Apoi avea acel corn magic care fascina pe oricine îl întâlnea. Știa de la oameni că unicornul putea cu ajutorul cornului să îndeplinească dorințe sau putea lumina în sufletele oamenilor ca aceștia să își găsească drumul înapoi spre ei. Lilo era un copil și încă nu învățase despre dualitatea lumii acesteia, încă nu îi era clar cum sta cu binele și cu răul. Mai târziu avea să afle că aceste două concepte depind foarte mult de punctul de reper, de unde te uiți la o acțiune ca să o cataloghezi. Momentan, pentru Lilo tot ceea ce îl făcea fericit era bun. Faptul că făcea tot ce își dorea și nu avea remușcări sau second thoughts îi dădea aripi. Unele invizibile pentru restul oamenilor, dar vizibile pentru unicorn, care putea vedea dincolo de aparențe. Stând agățat de gâtul unicornului acesta a fost întrebat dacă voia să zboare cu el. Lilo s-a uitat un pic mirat întrucât nu văzuse aripi (și își amintea că părinții îi spuseseră că numai animalele cu aripi pot zbura), dar avu încredere în unicorn. L-a mângâiat pe gât și i-a spus că și-a dorit mereu să vadă lumea de sus.

Au început să se înalțe și a văzut că florile și câmpul se fac tot mai mici. Tot înălțându-se a văzut că blocurile se preschimbau în cuburi mici asemănătoare celor de lego, iar râurile iau forma jeleurilor peștișori. Oamenii de pe marile bulevarduri păreau ca niște furnici, mergând spre stupurile lor. Norii păreau ca vata de pe băț, iar când s-au ridicat deasupra lor a văzut o multitudine de curcubee, iar și mai sus cerul plin de stele.

Uitându-se de jur împrejur i-a venit să îi ceară unicornului o groază de lucruri: să meargă să atingă o stea, să se dea pe un curcubeu ca pe un topogan, să meargă măcar din când în când pe spatele lui ca să se poată desfăta cu aceste priveliști. Dar, când să deschidă gura, unicornul îi spuse:

”Vreau să-ți arat și altă față a acestor minunății.”

Și spunând aceste lucruri din cornul lui a țâșnit o lumină foarte puternică. Pentru câteva clipe totul a devenit de un alb orbitor după care totul s-a făcut cenușiu. S-au uitat din nou în jos la oameni. Parea niște umbre negre mergând la derută. Parcă orbecăiau pentru că nu aveau nici o direcție. Păreau că se îndreaptă spre un punct și dintr-o dată, după câțiva pași schimbau brusc direcția, și iar mergeau hotărâți după care iar schimbau brusc direcția. Alții se opreau după fiecare pas și s euitau în jur parcă așteptând să vină cineva să le arate unde să meargă. Alții încercau disperați să ia pe altcineva de mână ca să aibe o direcție, dar nimeni nu-i putea lua. Foarte puțini oameni erau ca nițte lumini sub formă umană. Aceștia aveau o direcție precisă. Unele umbre încercau să se țină de oamenii-lumină, dar nu reușeau decât pentru o vreme fiindcă neavând lumină proprie nu vedeau că cu fiecare pas pe care-l făceau tot mai aproape de oamenii-lumină se depărtau tot mai mult de calea lor.

”Dacă ai să te uiți bine ai să observi că fiecare umbră are în dreptul inimii o lumină. Numai că nu știu cum să o împrăștie în tot corpul. Toți au lumină. Numai că nu știu cum să devină conștienți de ea.”

Atunci Lilo a spus:

”Îmi doresc să faci o magie cu cornul tău astfel încât toți oamenii să-și vadă propria lumină.”

”Fie precum îți dorești”, a spus unicornul.

Și din nou, din cornul unicornului a ieșit o lumină, de data această fiind în același timp și albă, dar distingând și fiecare culoare în parte. Pentru un moment toți oamenii s-au oprit, s-au uitat înăuntrul lor și au văzut lumina.

Ține minte: Iubește-te ! Ești perfect/ă așa cum ești !