Frica e o ascunzătoare. Acesta a fost următorul gând care a răsărit în timp ce făceam asocieri libere. Poezia mă mai eliberase și scosese la iveală acestă concluzie. Frica nu e rea așa cum o văd mulți. E o ascunzătoare atunci când încă nu te simți sigur pe tine, e un loc ca un turn de veghe din care scruntezi împrejurimile ca să vezi cine și cum te poate ataca, cum sunt împrejurimile. Dar, nu e nici bună, pentru că stând prea mult în ascunzătoare apare complacerea în situația în care te aflii, ajungi să te culcușești acolo. Aduci o pătură, un pachețel, o floare și începi să te simți în ascunzătoare ca acasă. Nu e chiar casa ta, dar ar putea fi. Un pic de retuș pe ici, pe colo și gata, te trezești că te-ai cuibărit în spatele fricii. Derunlând în minte aceste idei m-am trezit uitându-mă la rădăcinile copacilor și gândindu-mă care ar fi mai bună de construit un culcuș, de unde aș putea să iau niște crengi ca să-mi fac un acoperiș, cu ce mușchi ar fi mai bine să acopăr locuința improvizată astfel încât să fie impermeabilă. Oare ce flori aș putea purea să-mi plantez în fața casei? Ce aș putea mânca din pădurea asta ?
M-am scuturat. Ceața e tot acolo, parcă nu așa de deasă, dar totuși prezentă. Oare chiar vreau să rămân în această pădure sau vreau să ies? Să mă întorc sau să continui? Cred că dacă tot am apucat să intru pe poartă atunci voi merge înainte. Altfel e tot ca și cum m-aș cuibări la sânul fricii, ca și cum m-aș întoarce la lucrurile deja cunoscute. Drumul acesta este o călătorie, nu un culcuș, nu o casă, nu o rămânere.
Nu uita: Iubește-te! Ești perfect/ă așa cum ești !
Devenind cine sunt 
Lasă un comentariu