Devenind cine sunt

10.04.2025

Scriu ca să pot descărca și descâlci haosul din mine, ca să îi pot da o formă, ca să pot să cern ceea ce stă suspendat sau plutește în ființa mea.

Scriind mă prind de lucruri, iar fapte și trăiri pe care până acum nu le vedeam îmi apar ca evidente.

Azi am citit din ”Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars” de Alexandra Furnea și m-a mișcat profund. Îmi dă curajul și propulsia de a schimba ceva, oricât de puțin în țara aceasta, chiar dacă lucrul acesta înseamnă să ridic un ambalaj aruncat de altcineva, să ofer indicații unui om pierdut, să trimit un gând bun celui care este transportat cu Salvarea, să am răbdare cu ceilalți și să mă bucur că sunt în viață și că în țara mea e pace.

Dacă am ajuns în acest punct al confesiunilor înseamnă că jurnalului trebuie să i se alăture și un pahar de vin roșu, adică o Fetească Neagră, de la Beciul Domnesc, numai bună de savurat alături de un lava cake. Agit ușor paharul ca să fac vinul să se izbească de pereții acestuia, apoi mă uit cum curge înapoi, ușor, pe pereți.

Roșu – sânge – tinerețe – 2 pacienți de astăzi sunt tineri și au cancer, iar eu mă plâng de nimicuri. Unul e cu un an mai mare ca mine, altul e cu 4 ani mai mic ca mine. Iar eu sunt în viață și sănătoasă. Îmi aduc aminte de replica Gloriei din cartea ”Ultimul plâns” de Crina Pop : ”Mama, dacă unele boli le luăm unii de la alții, sănătate de ce nu luăm tot așa? Să stau lângă un om bolnav și să-i dau sănătate de la mine.”. Cum ar fi să stăm lângă cineva bolnav și să îi oferim sănătate de la noi? Oare e posibil? Oare se poate face prin vizualizare, prin intenție, prin energie?

Iau o gură de vin ca să privesc mai clar printre gânduri.

Ninge a sfârșit de calendare afară, deși e aprilie și zici că timpul vrea din nou să stea, să se întoarcă înapoi. Încep din ce în ce mai des să am senzația că sunt momente când timpul stă în loc, că doar noi ne mișcăm, dar, pentru că timpul nu se mișcă o dată cu noi acțiunile nu se leagă, apelurile nu se conectează, totul întârzie și e anapoda. Poate că cineva ține timpul ca noi ”să avem timp” (zâmbesc; cât de ciudat sună) să vedem ceva. Să ții de timp ca să ai timp. Dar ce trebuie să vedem? Ce trebuie să văd eu? (pentru că fiecare experiență din asta este personală).

Îmi aduc aminte de Colectiv. În ziua aceea am fost la Gara de Nord să iau un pachet pentru sora mea de la cineva care venea din Moldova. Cum ajunsesem mai devreme îmi tot căutam ceva de făcut ca să treacă timpul mai repede. Și ca de obicei mă uitam pe tabela de Sosiri. Și mare mi-a fost mirarea ca urmărind-o să constat că nici un tren nu avea întârziere. Cine a fost de suficiente ori cu CFR-ul sau a trecut prin Gara de Nord știe că nu e zi în care să nu fie întârzieri. ”Toate treburile care au avut de ajuns au ajuns. Nu s-a întârziat nici un minut. Toată lumea trebuia să fie prezentă.” am gândit atunci și aceste gânduri mi-au rămas în memorie. În plus am simțit stând acolo, în gară, curenți de aer (a se citi energii) care se plimbau cu viteză printre oameni. Dacă vârtejurile din paharul cu vin s-ar vărsa cel mai probabil ar lua forma curenților de aer din acea zi. Și vinul și curenții sunt fluizi, se pot undui după oameni, după energiile lor, după forma lor, după sufletul lor…Și noi (eu, actualul soț, Ago, prietenul ei și încă câțiva) ar fi trebuit să mergem în seara aceea într-un club. Nu am mai ieșit din cauza oboselii după o săptămână de muncă. Dar mă voi întreba mereu dacă nu cumva cineva ne-a păzit să nu mergem în oraș în seara aceea fiindcă cel mai probabil am fi ales Colectivul. Alexandra Furnea este de o vârstă cu mine, iar acest lucru mă marchează și mai profund. Puteam fi și eu lângă ea. Iar citind cartea și aflând despre cremele ținute sub cheie care nu erau oferite arșilor mă întreb dacă și cremele donate de mine au ajuns într-un dulap sub o cheie sau pe rănile unui ars (indiferent că a fost de la Colectiv sau de altundeva a beneficiat de ele). Cum e mai bine să ajuți când nu poți ajuta direct? Ce faci când nu mai știi care e adevărul?

Și pentru că vreau să respect dorința Alexandrei, dar nu cum ne-a rugat ea – să citim cartea cu versurile celor de la Goodbay to Gravity pe fundal, vă las aici una din melodiile lor care rezonează cel mai bine cu întrebările mele retorice. Nu ascult în timp ce citesc cartea fiindcă vreau să pot să mă transpun în suferința ei, iar muzica ar mai atenua durerea.

Al câtelea pahar de vin e ? Sticla se uită goală la mine. Parcă șoptește că dacă vreau, pot să o umplu cu neliniștile mele, cu întrebările fără răspuns ca să le ducă la reciclat o dată cu ea. Și asta pentru că toate sticlele pline cu vin de la Beciu Domnesc pot fi reciclate. Deasemenea ei militează și pentru trimiterea pe e-mail a facturii scutind astfel tăierea copacilor pentru producerea hârtie și eliminând astfel riscul ca ea să se piardă sau să se rătăcească.

11.04.2025

Ziua a început frumos. Soarele anunță o zi cu lucruri plăcute și vederea lui face să dispară ușorul disconfort creat de statul în trafic. Spun ușor pentru că îmi vine în minte gândul:” Dacă întârzii la muncă?”. În rest, îmi convine: pot citi în continuare din ”Noaptea în care am ars”.

Mă gândesc la vin. Cum ar fi să ai voie să bei la muncă? Nu mult, nu pe stomacul gol. Așa, cât să îți dea veselia atunci când ți se pare că ceea ce faci nu e destul sau că nu poți ajuta suficient. Sau măcar la sfârșitul zilei de muncă sau al unei reușite sau al zilei de naștere al unui coleg. E așa urât să ai un platou de brânzeturi care ar merge bine cu o Fetească Regală sau niște friptură care s-ar combina atât de bine cu Pinot Noir, dar să nu ai voie decât suc. Sau măcar pentru deserturi, acolo unde fiecare se întrece să aducă ba prăjituri făcute în casă, ba torturi comandate la cofetării celebre, ba Pavlova care te scaldă într-o mare de plăcere vizuală și senzorială. Cum ar fi să savurăm o Pavlova cu o Tămâioasă Românească.

Sunt în troleul 96 și gândul îmi zboară la șoferul din 96-le de ieri cu care mă întorceam de la muncă. Se băgase o mașină abuziv în fața lui, deși dăduse semnal. După ce ambii au frânat șoferul i-a strigat pe un ton glumeț-ironic: ”Las că vine și Coliva. Te grăbești la ultimul dulce. Las că vine negreșit cu binecuvântarea Marelui Alb!” M-a amuzat și mi-a făcut ziua bună. Închin un pahar de de Rose (Beciul Domnesc este unul dintre pionierii consumului de vin rose din România) pentru acest șofer. Căci precum Rose-ul care este un vin elegant și subtil și poate fi asociat unei largi game de preparate culinare, începând de la aperitive şi până la desert, așa și șoferul a îmbinat umorul (negru) cu furia, cu atenționarea, cu revolta și cu durerile generației noastre.

12.04.2025

În seara aceasta am un Rose Verite de la Beciul Domnesc în pahar și mă uit la apusul de soare. Am și jurnalul lângă mine și îmi amintesc că nu am notat nimic despre excursia de la Suceava.

Mă uit deja cu nostalgie peste fotografiile de la Suceava și simt că o parte din ceea ce am văzut și am trăit acolo a început să se sedimenteze și să creeze o fundație. Am vizitat ceva mânăstiri din acea zonă precum și Muzeul Oului.

Prima mănăstire pe care am vizitat-o a fost Dragomirna. Ceea ce am reținut de acolo au fost următoarele :

• biserica veche are ca hram pe Enoch, Ilie și pe Evanghelistul Ioan. Nici o altă biserică sau mănăstire din România nu mai are acest hram. Hmm…primii doi nici nu au cunoscut moartea trupească.
• a fost una din bisericile unde am mai găsit o urmă de Dumnezeu (unde i-am simțit prezența).
• mi-au plăcut plăcut împletiturile de pe fațada bisericii și de pe stâlpii din interior. Am întrebat-o pe maica care ne povestea despre istoria mănăstirii și a spus că cele trei fire din împletitură reprezintă credința, nădejdea și dragostea.
• faptul că Maica Stareță ne-a dat sfatul :”Atunci când apare o problemă, nu căutați vinovații, ci soluțiile.” Și este unul dintre puținele sfaturi bune auzite de la cei din credința creștină.

La Muzeul Oului din Vama mi-am desfătat privirea cu o multitudine de ouă încondeiate. Ouăle erau atât din țară, cât și din alte țări vecine și nu numai. Muzeul acela vorbea despre tradiție, despre rădăcini, despre simboluri protectoare: colții lupului – în care se înfige răul, floarea – simbolul frumuseții, soarele – copii, sita – prin care cele rele se cern, brâul – ciclicitatea vieții și a orânduirii copiilor, părinților, bunicilor, a celor bune și a celor rele. Ni s-a povestit despre tradiția de a pune un ou încondeiat deasupra ouălor înroșite din coșul cu care se duc oamenii în Noaptea Învierii. Iar oul acela încondeiat este pus apoi pe masă ca protector al casei.

Am trecut și pe la mănăstirile construite pe vremea domniei lui Ștefan cel Mare: Voroneț, Putna, Moldovița, Sucevița, Arbore și Humorului, ultimele două fiind închise pe dinăuntru pentru renovare. Apropo de Ștefan cel Mare: se spune că Monumentul Beciul Domnesc este ctitorit chiar de marele domnitor.

Exceptând mănăstirea Sucevița, Dumnezeu nu se afla în ele. Poate nu era la ora la care le-am vizitat eu sau poate doar eu nu L-am perceput. M-a șocat că toate au ca lait motiv pictura cu ”Judecata de apoi”. Totuși, ceea ce mi-a plăcut atunci când am vizitat mănăstirea Voroneț a fost faptul că am avut un ghid femeie care studiază teologia. Ea ne-a explicat că diavolii care te înțeapă cu furca în cur și te bagă în jeratic erau desenați pentru mintea oamenilor de la sfârșit de secol XV, dar că de fapt conștiința ta e cea care te trimite în rai sau în iad. Mie acesta mi se pare un motiv în plus ca să te iubești pe tine, să nu te mai învinovățești, să nu te mai micșorezi în fața altora și să nu te mai desconsideri. Pentru că riști să fii responsabil de trimiterea ta în rai sau în iad. Tu vei alege singur.

Fiind în Moldova am băut în fiecare seară, alături de soțul meu câte un pahar de vin. Am ales de la Beciul Domnesc un Pinot Noir, un Muscat Ottonel și o Galbenă de Odobești.

Deci, scriind acest articol pentru proba 4 de la concursul minunat Spring SuperBlog 2025, vă las cu două povețe:

Ține minte: Iubește-te ! Ești perfect/ă așa cum ești !