Devenind cine sunt

Se zice că fiecare femeie are anotimpurile sale, o vreme în care e plină de viață, una în care e creativă, una în care e jucăușă, una în care se retrage și vrea să fie lăsată în pace. De la pandemie încoace am observat că luna noiembrie e luna în care mă simt obosită, în care toate puterile îmi sunt scăzute, în care tot ce vreau e să zac într-un pat cu o carte în mână, uneori cu un creion și un caiet de scris. Să fie cineva care să îmi facă ceai și cartofi prăjiți cu ou și brânză pe deasupra și să îmi citească povești. Să pot dormi la orice oră îmi e somn, doar să pun cartea lângă mine, să închid ochii și să adorm 5 minute sau 5 ore. Noiembrie e luna în care unele lucruri nu mi se leagă, deși astroloaga mea zice că mai toate planetele au ieșit din perioada de retrogradare. Noiembrie e luna mea de hibernare, luna mea de iarnă.
Numai de n-ar fi copiii care sa aibă nevoie de mine. Știu ca mamă fericită = copii fericiți, dar oare cum aș putea să las un copil de un an și unul de 7 ani singuri o luna (adică doar cu tatăl, fără mine) ? Și mintea mea îmi șoptește: nu o lună, poate o săptămână. Ba nu, măcar 3 zile.

Din decembrie 2020 mă tot studiez. Atunci, pe 27 noiembrie am fost diagnosticată cu covid. Se intampla după ce toata luna tânjisem sa fiu lăsată în pace. Atunci mi-am dorit să fiu o săptămână singură, și, aparent, făcând covid și stând la ROL2 o săptămână a fost singurul mod prin care am obținut această pauză.
În noiembrie 2021, după un dor de singurătate, mă luau durerile de cap și îmi găseam pulsul mărit la 103-106 în repaus. Controale, totul ok, mai puțin o valvă care nu se închide cum trebuie din naștere.
Anul trecut, fiind relativ proaspătă mămică, ori nu am simțit dor de ducă și de retragere, ori instinctele materne au eclipsat nevoia mea, că am trecut cu bine peste.

Anul ăsta, am avut la sfârșit de octombrie o serie de migrene și acum am o durere la coaste în partea stângă, în dreptul inimii. Și tare nu aș vrea iar la medici. Că în adâncul meu știu că nu am nimic de natură medicală și că nu e nimic grav. Că tot ce simt e un dor de ducă, de ajungere „acasă”, acea casă pe care sufletul fiecărei femei o știe și care poate fi materială, imaterială sau amandouă. Vreau doar să mă îmbrățișez și să fiu eu cu mine. Și ar fi suficient.

Simt nevoia de pauză de lume. Vreau luna mea de singurătate, de hibernare, de liniște, luna mea de iarnă. Luna în care să mă pot da cu sania pe dealurile sufletului și să netezesc gândurile, să reclădesc oameni din zăpada ideilor, așezând mereu altfel și altfel ideile și conceptele. Vreau să admir ciorile pustiului, umbrele mele, prietenele mele, vreau să beau o cafea cu ele, să le admir întunecimea și să le netezesc penele. Vreau să fiu o lupoaică pe un câmp plin de zăpadă urlând în noapte la o lună plină, iar viscolul să-mi înfoaie părul din coadă și totul să sune a pustiu. Vreau să aud cum crapă de ger gheața din suflet, vreau să dau la pește, la copcă, să văd ce mai scot din adâncuri. Să iau captura și să mă uit în ochii ei, simțindu-i viața, admirându-i forma fără să îmi mai fie frică de captura sau de ceea ce voi prinde.

Vreau să stau sub un cer înstelat și să dârdâi de frig admirând stelele. Imi dă sentimentul că sunt vie, aprinde o flacără în mine. Iar nemărginirea stelelor și aburul scos pe gură îmi amintește că sunt în viață, ca SUNT. Tăcerea din nopțile de iarnă face loc vocii din mine, mă pot în sfârșit auzi.
Vreau să plec ca să pot să rămân. (Adică să mă pot întoarce). Căci altfel cu cât rămân mai mult simt că plecarea ar fi definitivă.

Pe viitor am să-mi iau luna noiembrie concediu și o sa plec în lume, dar ce să fac acum când am copii mici ?

Poate o sa scriu, alergând prin scris pe câmpiile cu iarba veștejită din sufletul meu. Scrisul va fi ca vântul ce va mângâia firele vestejite de iarbă înainte de a fi acoperite de haina albă a amintirii.

Voi ce-mi recomandați?

Nu uita: Ești perfect/ă așa cum ești !