Devenind cine sunt

Astăzi am avut parte de una dintre cele mai frumoase zile: am fost la festivalul de film anim’est și am văzut două filme. Pe primul l-am văzut cu fetița mea cea mare, iar pe cel de-al doilea l-am văzut singură. Și în tot acest timp soțul meu a stat cu băiatul cel mic. Al doilea film s-a numit : ” The tunnel to summer, the Exit of Goodbyes” de Tomohisa Taguchi, realizat in 2022. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost faptul ca Tunelul Urashima îți poate da înapoi doar ceea ce ai pierdut, nu lucrurile pe care ți le dorești. Ideea aceasta a lucrat în mine și împreună cu cele citite în cartea Dr.Clarissa, „Femei care aleargă cu lupii” m-au facut să am o revelație când aproape să ajung acasă.
Când m-am mutat în apartamentul luat de mine am „văzut” la un moment dat cum ceva aleargă de departe, la firul ierbii, și fuge și tot fuge, iar vremea ce se vede de la firul ierbii poate să fie la fel de bine și asfințit și răsărit. Și am tot „simțit” și văzut „chestia” aceea venind până când am simțit că a ajuns. Până la revelația din seara aceasta nu am știut ce este. Am pus ghilimele la verbul a vedea și a simți pentru că fac parte din categoria simțurilor care nu sunt din lumea aceasta, cea văzută, sau mai bine zis, nu văd în lumea aceasta, ci in cealaltă, în lumea dintre lumi.

A fost o vreme în care toți câinii mă lătrau. Uneori o făceau fiindcă îmi era frică de ei, alteori nu îmi era, așa că m-am întrebat mai mereu de ce mă latră. Până în seara asta.

Răspunsul la primele două întrebări este: Loba, lupoaica, una din multele fețe ale Femeii Sălbatice. Cum plecasem de unde stăteam, din locul în care mă știa, a venit sa mă caute, chiar daca a avut mult de mers, la firul ierbii. Și a mers până m-a găsit. Loba a venit ca să aiba grijă de mine și să îmi amintească de natura mea sălbatică, instinctivă și intuitivă. Și tot ea era cea care speria și câinii. Pentru că îi simțeau prezența, mă lătrău câinii.

Până nu demult am avut impresia că lumea se teme de mine. Poate așa era, poate era doar în imaginația mea sau poate așa îmi doream. Dar gândindu-mă la comportamentele mele, la scuturile mele de protecție pe care mi le-am creat ca răspuns la mediul în care am crescut, cred că pe lângă lupoaică am lăsat mult prea mult să se vadă o alta față a Femeii Salbatice și anume aceea a Femeii Schelet, a Doamnei Moarte. Asta îi înfiora cel mai mult pe ceilalți și pe câini (despre care se zice ca pot simți moartea). Poate și apropierea mea mult prea mare de Doamna Moarte m-a făcut să pot visa atunci cand îmi mureau rude ( ca să îmi pot lua la revedere de la ele), să știu când urma să moară cineva drag sau pur și simplu să simt moartea atunci când venea prea aproape de unul din pacienții mei. Despre aceste întâmplări voi povesti într-o altă postare.

Lucrurile din viața mea au început să o ia pe un făgaș mai bun pentru mine atunci când nu am mai privit-o pe Doamna Moarte ca pe o fațadă care să mă apere, ci ca pe cineva care să mă învețe despre lucrurile pe care trebuie să le las să plece, când m-am împăcat cu lupoaica din mine și le-am acceptat pe amândouă ca pe părți din mine. Incep ușor ușor să fiu vrăjitoarea care strânge oase de lup de toate felurile (părțile pierdute din mine), ca mai apoi să cânte peste ele, ca lupoaica să prindă viață și sa se transforme în Femeie.
Și ca amuzament: Logo-ul de la anim’est este o oaie. Oare de asta îl iubesc așa de mult: pentru ca lupoaica din mine iubește oile?

Ține minte: Ești perfect/perfectă așa cum ești !